PERSPECTIVE Cristian Chiscop, Marius Ghincea(eds.) Decembrie 2024 Mai multă vizibilitate Politica externă românescă în context european și global

Impressum Editor Friedrich-Ebert-Stiftung Romania Str. Emanoil Porumbaru 21, Apartment 3 RO-011421 București, Sector 1 România https://romania.fes.de/ Responsabilă pentru conținut Anna-Lena Koschig Hölzl Contact Friedrich-Ebert-Stiftung Romania anna-lena.koschig@fes.de Design/Layout Florin Vedeanu Cover Photo Adobe Stock Opiniile exprimate în această publicație nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.(FES). Utilizarea comercială a materialelor publicate de Friedrich-Ebert-Stiftung nu este permisă fără acordul scris al FES. Decembrie 2024 © Friedrich-Ebert-Stiftung e.V. Mai multe publicații ale Friedrich-Ebert-Stiftung pot fi găsite aici: ↗ www.fes.de/publikationen

Cristian Chiscop, Marius Ghincea(eds.) Decembrie 2024 Mai multă vizibilitate Politica externă românească în context european și global

Cuprins Cuvânt înainte ....................................................  5 Introducere .......................................................  7 Oportunități ratate: formatele minilaterale și de ce România eșuează să le folosească(Tudor Dan Ancuța) ........................  9 Despre politica externă care se face cu voce tare. România într-o posibilă eră Trump 2.0(Daniela Burciu) ...............  12 Autoritățile române ratează explicarea în detaliu a importanței Ucrainei pentru securitatea țării(Teodor Lucian Moga) ................  15 Rolul României în UE – pe steroizi sau la dietă? Teme, priorități și așteptări de la politica externă a României pentru următorii 5 ani(Miruna Butnaru-Troncotă) ....................  18 Moștenirea lui Iohannis. Extinderea la infinit a conceptului de securitate națională(Marius Ghincea) ...........................  21 O politică externă feministă pentru România? Avem nevoie de o nouă paradigmă diplomatică în România(Rebeca Miriana Bașuț) ...........  24

Cuvânt înainte Sunt rare momentele în istoria unei țări când dezbaterea publică pe probleme fundamentale de politică externă cere o atenție cu totul specială. Momente de acest fel sunt, în primul rând, campaniile electorale pentru alegerile parlamentare și/sau prezidențiale. În tradiția electorală ro mânească, temele de politică externă au fost, în general, obiectul de analiză al unui cerc restrâns de experți. Totodată, în România publicul larg rareori a arătat în mod manifest o atenție anume asupra unui subiect de politică externă, fiind insuficient familiarizat cu pozițiile, argumen tele sau perspectivele critice din zona diplomației. Articolele strânse în acest volum au fost publicate în cotidianul”Libertatea” în luna octombrie 2024, cu mult înainte de criza care a rezultat în urma primei runde de alegeri prezidențiale. Odată cu încheierea mandatului actualului Președinte Klaus Iohannis se închide și un ci clu de politică externă și de securitate al României, fiind de așteptat ca pozițiile de politică externă ale candida ților aspiranți la cea mai înaltă funcție în stat să intre în lumina reflectoarelor. Totuși, nimic nu prevestea cu o lună în urmă furtuna pe care o traversăm astăzi. Succesul meteoric al unui candi dat marginal, răsărit de nicăieri, cu un mesaj anti-occiden tal, anti-NATO/UE și pro-putinist, a readus brusc în atenția publică exact temele de politică externă și de securitate care au lipsit, mai întâi, din comunicarea strategică a insti tuțiilor de politică externă ale României și, mai apoi, din campaniile electorale ale partidelor politice. Deși la mo mentul scrierii lor nu exista nici măcar sub formă de biza rerie politică posibilitatea ca apartenența României la spa țiul euro-atlantic sau beneficiile statului nostru de stat membru UE să fie puse sub semnul întrebării, articolele de față își păstrează relevanța în primul rând pentru că repre zintă, împreună, o pledoarie pentru nevoia urgentă de a reflecta profund asupra lucrurilor pe care România le are de făcut în privința felului în care își formulează – și își co munică – obiectivele sale de politică externă. Noul președinte își va pune propria amprentă asupra politi cii externe a României pentru următorii cinci ani, în virtutea îndatoririlor sale constituționale. De aceea, cum ar trebui să fie continuată sau reformulată politica externă a României de către viitorul Președinte al României este o întrebare de imediată însemnătate. Acum mai mult ca niciodată. Textele adunate în volum au rezultat în urma unei vizite de informare la Bruxelles organizate în mai 2024 cu sprijinul biroului european al FES. Din întâlnirile cu experți și oficiali UE a reieșit că amprenta politicii externe a României la Bruxelles nu este deloc neglijabilă, așa cum se crede ade sea la București, dar că este inconsistentă și lipsită de vizibilitate. Seria de articole despre politica externă a României în con text european și global și-a propus de la bun început să răspundă la întrebarea cum creștem vizibilitatea României în procesele de decizie de la nivel european. Din această perspectivă, textele dezbat câteva probleme-cheie actuale, fie că este vorba de lipsa resurselor adecvate pentru a îm bunătăți performanța corpului diplomatic, fie că privesc chestiuni de consistență și profunzime strategică, fie că lansează întrebări de genul cum se va poziționa România în relațiile transatlantice în viitor sau ce rol ar putea juca România în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune la nivel european. În plus, seria de articole examinează mo dul în care România ar trebui să-și regândească activitatea sa diplomatică la nivel european și regional pentru a fructi fica oportunități insuficient explorate anterior și pentru a înlătura lacune sau neajunsuri care sunt incompatibile cu aspirațiile sale de lider regional. Fără coordonarea tânărului și ambițiosului think-tank Quartet Institute nu ar fi fost posibilă apariția acestor con tribuții. Ne bucurăm că prin acest proiect comun am făcut pași semnificativi pentru a lărgi dezbaterea pe teme de po litică externă către publicul larg și pentru a face acest do meniu mai accesibil. Mulțumirile noastre merg, desigur, în primul rând către autorii și autoarele celor șase articole, Miruna Butnaru-Troncotă, Daniela Burciu, Rebeca Bașuț, Teodor Lucian Moga, Tudor Dan Ancuța și Marius Ghincea, pentru perspectiva lor critică și, în același timp, curajul unei noi generații în politica externă. Cristian Chiscop Coordonator program, Friedrich-Ebert-Stiftung România București, 2 decembrie 2024 5

Introducere Într-un moment în care certitudinile pe care România și-a clădit, timp de mai bine de trei decenii, politica externă și de securitate încep să se clatine, devine imperios necesar să privim cu atenție reînnoită scena internațională și locul nostru în ea. Această colecție, care reunește o serie de arti cole publicate inițial în cotidianul„Libertatea”, se dorește un punct de plecare pentru o dezbatere mult mai substanțială și mai dinamică despre prezentul și viitorul politicii noastre externe. Cadrul de gândire de până acum, dominat de hegemonia americană din anii’90 și 2000, precum și de monopolul cultural și economic occidental, nu mai corespunde pe de plin realităților contemporane. Într-o lume caracterizată de o reechilibrare a centrelor de putere, de o volatilitate geopolitică crescută și de o competiție accentuată între actori statali și non-statali, România nu mai poate continua să-și bazeze strategia externă exclusiv pe aceleași premize inte lectuale de odinioară. În plus, ascensiunea, chiar și acciden tală, a unor voci interne care contestă orientarea pro-occi dentală a țării – promovând, în schimb, o viziune anti-NA TO, anti-UE și pro-rusă – ne obligă să ne întrebăm cu mai mare seriozitate care sunt elementele esențiale, intangibile, ale politicii noastre externe și unde, în schimb, trebuie să fim dispuși să reevaluăm, să adaptăm și să inovăm. În acest sens, volumul invită la o reevaluare a fundamente lor politicii externe și de securitate a României. Dar această reevaluare, așa cum subliniază textele și cum ne îndeamnă autorii lor, nu trebuie să fie confundată cu o reorientare ge ostrategică majoră. Abandonarea parteneriatului strategic cu Statele Unite, a apartenenței la NATO și UE, sau a ori entării pro-occidentale care a stat la baza proiectului nos tru democratic postcomunist, ar fi nu doar contraproductivă, ci chiar nocivă pentru securitatea, stabilitatea și prospe ritatea viitoare a României. În același timp, simpla menținere a aceleiași linii, fără a ține cont de transformări le legate de contextul global și regional, este o formă de în chidere a ochilor în fața noilor realități, o formă de inerție ce poate submina eficacitatea și relevanța politicii noastre externe. Astfel, sunt necesare noi direcții de acțiune și priorități adaptate la provocările momentului. În loc să ne mulțumim cu„mai mult din același lucru”, e timpul să ne întrebăm dacă modelul de gândire externă, construit în primii ani postcomuniști, mai este adecvat anilor 2020 și 2030. Putem învăța din experiențele altor țări din regiune, precum Polonia, care reușesc să-și ajusteze politicile, mentalitățile strategice și instrumentele diplomatice la noile dinamici europene și globale. Putem și trebuie să ne asigurăm că nu ne limităm la a fi doar simpli beneficiari ai deciziilor luate la Bruxelles sau Washington, ci devenim un actor cu iniția tivă, capabil să influențeze agenda și să propună soluții. Pentru a îndeplini acest obiectiv, avem nevoie de un efort intelectual și instituțional concertat. Avem nevoie, așadar, de dezbateri adevărate, cu substanță, între experți, deci denți, reprezentanți ai societății civile, mediul academic, mass-media și publicul larg. Este esențial ca această dez batere să se extindă dincolo de cercurile închise ale diplo mației și instituțiilor de politică externă, pentru ca o parte cât mai mare a societății să devină conștientă de provocări le și opțiunile pe care le avem înainte. Doar astfel se poate crea un consens larg și puternic cu privire la marile direcții strategice, la fel cum în anii’90 și 2000 s-a forjat un con sens național în jurul integrării europene și euroatlantice. Această implicare largă și informată a societății nu va spori doar legitimitatea deciziilor de politică externă, ci va contri bui direct la creșterea vizibilității României pe plan interna țional. O țară care știe ce își dorește, care își formulează cu claritate interesele și prioritizează coerent, care investește în propriile instituții și experți, va reuși să-și facă mai bine auzită vocea în capitalele europene și în marile centre de decizie globală. Avem nevoie de această vizibilitate pentru a ne apăra interesele, a ne consolida alianțele și a ne impu ne propriile teme în concertul internațional. În lipsa ei, ris căm să rămânem într-o poziție marginală, reactivă și de pendentă de inițiativele altora. Esența mesajului acestor articole este că avem de înfruntat o nouă eră a politicii internaționale, un„Zeitenwende” care, deși nu cere schimbarea coordonatelor noastre geostrategi ce de bază, solicită o rearanjare a pieselor pe tabla diplo matică și politică. Acest volum este o ocazie de a lansa o dezbatere de substanță privind politica externă și de securi tate. Nu una superficială și strict reactivă, ci una care să se sprijine pe gândire strategică, pe disponibilitatea de a învă ța din greșelile trecutului și din exemplele altor state, 7

precum și pe curajul de a inova și a propune direcții noi, fără a ne trăda esența pro-occidentală și democratică. O astfel de dezbatere, pe care aceste articole o inițiază, poate deveni piatra de temelie pentru un nou ciclu de politică externă românească, un ciclu care, fără să renunțe la ancorele fundamentale ale orientării noastre strategice pro-occidentale, reușește să fie mai adaptat contextului, mai creativ, mai asumat și mai vizibil atât în interiorul țării, cât și în afară. Suntem, așadar, invitați cu toții – experți, politicieni, jurnaliști, cetățeni – să ne implicăm activ în con struirea acestei dezbateri și în articularea unei viziuni de politică externă care să asigure României un loc stabil, prosper și respectat într-o lume în continuă transformare. Marius Ghincea Director Executiv, Quartet Institute București, 17 decembrie 2024 8 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

Oportunități ratate: formatele minilaterale și de ce România eșuează să le folosească 1 de Tudor Dan Ancuța Începând cu 2015, România a încercat să se poziționeze în fruntea cooperării regionale în Europa de Est prin implica rea sa în două formate minilaterale: București 9(B9) și Inițiativa celor Trei Mări(3SI). Aceste platforme ar trebui să ofere României un avantaj strategic pentru a influența se curitatea regională, dezvoltarea economică și cooperarea politică în interiorul UE și NATO. Cu toate acestea, în ciuda participării noastre, rezultatele acestor inițiative, mai ales în plan politic, au fost minime. România nu a exploatat încă întregul potențial al acestor platforme, iar rezultatele summiturilor au fost mai degrabă simbolice decât cu impact. A venit timpul ca România să își regândească abordarea și să valorifice mai eficient aces te formate pentru a servi intereselor sale naționale și stabi lității generale a regiunii. Potențialul formatelor minilaterale Minilateralismul se referă la constituirea unor grupuri de țări care colaborează, în general, pe probleme regionale specifice. Spre deosebire de organizații mai mari, precum Uniunea Europeană sau NATO, care necesită un consens larg și sunt adesea blocate de birocrație și interese diver gente, formatele minilaterale precum B9 și 3SI permit un proces decizional mai concentrat și mai agil. Aceste forma te se bazează în mare măsură pe summituri ca unealtă po litico-diplomatică, în cadrul cărora liderii se întâlnesc perio dic pentru a discuta strategii, a lua decizii și a coordona politici. Formatul București 9 a fost înființat în 2015 de România și Polonia ca răspuns la creșterea amenințărilor la adresa se curității din partea Rusiei, în special după anexarea Crimeei în 2014. Acesta include nouă state membre NATO din Europa de Est, cu scopul de a consolida flancul estic al NATO și de a asigura securitatea țărilor membre. Inițiativa celor Trei Mări, lansată de asemenea în 2015, se concen trează pe consolidarea dezvoltării economice prin îmbună tățirea infrastructurii, a energiei și a conectivității digitale între 12 state membre ale UE situate între Marea Baltică, Marea Adriatică și Marea Neagră. Aceste platforme sunt concepute pentru a aborda provocări regionale specifice, de la amenințări la adresa securității la disparități economice, și oferă României un loc la masa la care se iau deciziile care afectează viitorul regiunii. Cu toa te acestea, în ciuda potențialului, contribuțiile României nu s-au tradus în rezultate substanțiale. Impact limitat și oportunități ratate Deși România a fost un participant activ la aceste summi turi, rezultate tangibile sunt puține. Numeroasele reuniuni și declarații nu au condus la schimbări politice semnificati ve sau la proiecte concrete care ar putea consolida poziția României în regiune sau de care cetățenii ar putea benefi cia în mod direct. De exemplu, în cazul celor 9 de la București, deși au existat discuții frecvente privind consoli darea prezenței NATO în Europa de Est, implementarea efectivă a unor noi măsuri de securitate sau desfășurări mi litare în România a fost limitată. În mod similar, în cadrul Inițiativei celor Trei Mări, România a pledat pentru proiecte de infrastructură precum autostra da Via Carpathia, care vizează conectarea Europei de Nord și de Sud. Cu toate acestea, progresul proiectului este lent, iar impactul inițiativei asupra dezvoltării economice a României rămâne marginal, cât timp România nu reușește să transforme proiectele de pe hârtie în realitate. În timp ce țări precum Polonia au reușit să atragă investiții semnifica tive și să promoveze și să finalizeze proiecte-cheie de in frastructură, România rămâne în urmă în transformarea an gajamentelor în realitate. Lipsa de impact nu se datorează limitărilor formatelor în sine, ci mai degrabă reflectă modul în care România se implică în cadrul conferințelor. Prea adesea, contri buția noastră se limitează la formalități – participa rea la reuniuni la nivel înalt, semnarea de declarații și 1  Publicat în Libertatea, 8 octombrie 2024: https://www.libertatea.ro/opinii/oportunitati-ratate-formatele-minilaterale-si-de-ce-romania-esueaza-sa-le-foloseasca-5038480 Oportunități ratate: formatele minilaterale 9

asumarea de angajamente generale – fără o strategie cla ră de transformare a oportunităților în câștiguri concrete pentru România. De ce nu a reușit România să câștige suficient de mult? Există patru motive principale pentru care România nu a reușit să profite la maximum de implicarea sa în aceste for mate minilaterale. → Primul ține de lipsa unei viziuni strategice: angajamen tului României în B9 și 3SI îi lipsește o strategie coeren tă, pe termen lung, cât și voința pe termen scurt. Deși li derii noștri participă la summituri și fac declarații, nu există o foaie de parcurs clară pentru ceea ce dorim să realizăm prin intermediul acestor platforme, iar proiecte le începute, care au termene prestabilite, se înfruntă cu decalaje cauzate fie din lipsă de implicare politică fie pe motive birocratice. Această lipsă de viziune are ca rezul tat o participare ad-hoc, fără obiective precise, reducând influența noastră în procesele decizionale. → Al doilea motiv ține de resurse și angajament limitate. Participarea efectivă la aceste formate necesită nu doar o prezență diplomatică, ci și resurse și angajament pen tru a da curs proiectelor și inițiativelor. România nu a angajat niciodată suficiente resurse financiare și politice pentru a promova proiecte-cheie în cadrul 3SI sau pentru a influența politicile de securitate în B9. Limitările au apărut și din cauza faptului că sistemul politic din Ro mânia se dezvoltă exclusiv într-o logică de termen scurt. → Al treilea motiv ține de natura aparatului diplomatic al României, care trebuie să fie mai proactiv și mai coordo nat în abordarea sa față de aceste platforme. Este nevo ie de o strategie specifică care să alinieze eforturile dife ritelor ministere și agenții pentru a se asigura că pozițiile și propunerile României sunt bine pregătite, coordonate și comunicate eficient. Vorbim despre o lipsă de coordo nare și capacitate instituțională care limitează ce poate obține diplomația românească. → În final, al patrulea motiv principal ține de faptul că statul român pune deseori accentul pe formă în de trimentul substanței. De prea multe ori, participa rea României la aceste summituri se rezumă la pre zență și mai puțin la a aduce contribuții substanțiale. Deși acest tip de diplomație este un instrument im portant, nu ar trebui să se limiteze la fotografii și de clarații oficiale. Este componenta unei probleme mai generale a politicii externe românești, care pare slab pregătită. Rareori vedem de la București propuneri și inițiative concrete, bine conturate intelectual, care să contribuie la dezbaterile importante din regiune. Deși spunem că vrem de fim furnizori de soluții pen tru problemele regionale, în practică suntem doar„be neficiarii” ideilor și inițiativelor gândite și promova te de alții. Ce trebuie să se schimbe? Pentru ca România să utilizeze eficient Inițiativa București 9 și Inițiativa celor Trei Mări, dar și alte formate în care poate va activa în viitor, este necesară o schimbare funda mentală de abordare. Cele mai notabile elemente care tre buie regândite: – Elaborarea unor strategii clare. România are nevoie de o abordare cuprinzătoare pentru fiecare format care să contu reze obiectivele, prioritățile și etapele necesare pentru atin gerea țintelor. Strategia ar trebui să fie elaborată în consulta re cu părțile relevante, de la ministere și alți actori guverna mentali, mediul de afaceri până la societatea civilă, pentru a se asigura că reflectă interesele și capacitățile naționale, iar în situația unde capacitatea statului de a implementa pro iecte este afectată, acest lucru să poată fi abordat din timp. → Creșterea alocării de resurse. Pentru a fi un lider în aceste formate, România trebuie să investească mai multe resurse în domenii-cheie și să reducă din puterea de blocaj discreționară din diversele procese prin care trec propunerile, cum ar fi proiectele de infrastructură din cadrul 3SI și inițiativele de apărare din cadrul B9. → Consolidarea capacității diplomatice. Corpul diplomatic al României ar trebui să fie împuternicit să se angaje ze mai eficient în aceste formate, diplomații să nu rămâ nă doar la stadiu de executanți, ci să li se ofere posibili tatea de a se implica direct. Asta implică o schimbare de organizare și de cultură instituțională, care să permită diplomaților să vină cu propuneri și idei fără a fi sancțio nați pentru că sunt proactivi și au inițiativă. În alte cu vinte, Ministerul de Externe ar trebui să dea mână liberă diplomaților, dar în același timp să le ofere și resursele de pregătire și formare de care au nevoie pentru a putea avea contribuții adecvate. → Un ultim punct este legat de nevoia de valorificare a alianțelor regionale . România ar trebui să colaboreze mai strâns cu alți membri influenți ai acestor formate, cum ar fi Polonia și statele baltice, pentru a construi co aliții în jurul unor interese comune. Acest lucru ar putea spori puterea de negociere a României în cadrul întâlnirilor și ar trebui să contribuie la promovarea proiectelor comune în beneficiul regiunii. Fie că vorbim de posturi de conducere în cadrul UE sau NATO sau de interese strategico-economice precum aderarea la spațiul Schen gen, toate aceste obiective sunt mai ușor de atins, dacă în spatele României se afla o largă coaliție. 10 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

Ce am câștiga? Dacă România își poate schimba abordarea și poate utiliza mai eficient formatele minilaterale, beneficiile pot fi semnificative. Prin intermediul Inițiativei București 9, România poate juca un rol din ce în ce mai mare în conturarea stra tegiei NATO în Europa de Est, chiar și în perioada post-război. În cadrul Inițiativei celor Trei Mări, proiectele precum Via Carpathia ar putea fi o gură de aer atunci când vor fi finali zate. Însă tocmai aici este problema, ele nu vor putea fi fi nalizate la timp, termenul inițial fiind 2026, în prezent ex tins până în 2030, ceea ce aduce cu sine o creștere a neîn crederii investitorilor străini și autohtoni. Într-un peisaj geopolitic în schimbare, România nu-și poate permite să scape din mână oportunitățile. A venit timpul ca formatele minilaterale să funcționeze pentru România, nu doar pentru liderii politici autohtoni, transformând angajamentul diplomatic în beneficii reale și tangibile pentru țară și pentru regiune în ansamblu. De asemenea, este tim pul ca România să se ridice la nivelul aspirațiilor sale de li der regional. Oportunități ratate: formatele minilaterale 11

Despre politica externă care se face cu voce tare. România într-o posibilă eră Trump 2.0 1 de Daniela Burciu Acum câteva săptămâni am stat de vorbă cu unul dintre, probabil, puținii admiratori rămași ai președintelui Klaus Iohannis(colegii de partid nu se pun). Era un taximetrist din București, care mă ducea seara acasă și care m-a în trebat dacă țin cu vreun partid și cu cine am de gând să votez la alegerile prezidențiale. I-am răspuns că nu știu, că pe măsură ce înaintez în vâr stă devine din ce în ce mai greu să pun ștampila pe bule tin fără să nu mă simt dezamăgită de opțiunile politice și de mine însămi în aproape egală măsură. Când i-am spus că agenda externă a viitorului președinte e un criteriu eli minatoriu pentru mine, interlocutorul meu s-a însuflețit spunându-mi: „Domnișoară, măcar de asta nu puteți să vă plângeți. Trebuie să recunoașteți că altfel ne privește lumea la Bruxelles, la Washington, de când a preluat Iohannis. Iohannis, Aurescu, Geoană… ați văzut imaginile cu Iohannis când am găzduit reuniunea NATO? Măcar ei au fost profesioniști și ne-au reprezentat interesele”. Are dreptate oare? Un lucru este clar totuși – oricine va ajunge la Cotroceni își va exercita mandatul într-o perioa dă marcată de instabilitate la nivel global, în care ordinea internațională post-Război Rece se află sub semnul între bării și în care democrația așa cum o știm este supusă presiunilor interne și externe deopotrivă. Pe acest fond, prioritățile și acțiunile de politică externă ale viitorului șef al statului pot influența decisiv traiectoria politico-econo mică a României – mai mult decât până acum. Politica externă a României Secțiunea de politică externă de pe site-ul președinției menționează încă din introducere că aceasta„se reflectă asupra societății per ansamblu” 2 . Deși firească, percep în tr-o anumită măsură această sintagmă ca pe o transpunere politică a întrebării ce a fost mai întâi – oul sau găina? Se reflectă politica externă asupra societății sau este, de fapt, o reflexie a acesteia – cu toate calitățile și defectele ei? Dincolo de întrebările filozofice, limitările politicii externe românești sunt mai mult sau mai puțin evidente. Pe de-o parte, suntem un partener internațional de dialog predicti bil, aliniat rezonabil la agenda NATO și UE, ferm angajat în relația cu SUA. Pe de altă parte, lista restanțelor – în speci al a celor legate de beneficiile concrete pentru cetățeni – este lungă. De la joaca de-a spațiul Schengen la lipsa cali ficării până acum în programul Visa Waiver, până la obține rea unui portofoliu european cu o putere decizională restrânsă 3 . Teoretic, România își dorește să fie un actor regional rele vant, cu o opinie care să cântărească semnificativ în deci ziile care privesc vecinătatea, însă ambițiile și eforturile sale diplomatice sunt modeste, excesiv concentrate pe poziția strategică și pe victorii restrânse, cele mai multe rezultate în mare parte din simplul fapt că ne-a venit rân dul – fie că e vorba de rotative ori de respectarea repre zentării geografice pentru numirea în funcții internaționale. Sprijinul pentru Ucraina. De ce poziția strategică și poziționarea strategică nu înseamnă același lucru Relația postsovietică dintre București și Kiev a fost îndeo sebi marcată de situația minorității române din Ucraina, un impediment major în consolidarea relației bilaterale. Însă momentul critic al invaziei la scară largă de către Rusia a oferit șansa unei schimbări de paradigmă, atât în relația cu Ucraina, cât și în ceea ce privește profilul României la nivel internațional. Desigur, România a condamnat ferm agresiunea rusă și nu s-a opus acordării de sprijin militar din partea NATO sau UE, însă s-a remarcat printr-o poziționare aparte. A decla rat public că oferă ajutor Ucrainei, doar că nu va spune cum, până nu se încheie războiul. „Sunteți o democrație, nu-i așa?”, l-a întrebat un jurnalist BBC pe ministrul de externe de la acel moment, Bogdan Aurescu, înainte să-l preseze despre poziția țării sale, in compatibilă cu principiul transparenței în cheltuirea banilor 1  Publicat în Libertatea, 10 octombrie 2024: https://www.libertatea.ro/opinii/despre-politica-externa-care-se-face-cu-voce-tare-romania-intr-o-posibila-era-trump-2-0-5040173 2  https://www.presidency.ro/en/commitments/foreign-policy 3  https://www.politico.eu/article/eu-power-structure-ursula-von-der-leyen-team/ 12 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

publici. Răspunsul a fost unul lipsit de argumente,„pentru că aceasta este politica guvernului meu”, urmat de o serie de„nu comentez”. Spre deosebire de noi, Polonia a lăsat deoparte(cel puțin pentru o perioadă) diferendele istorice cu Ucraina și a acți onat în sprijinul vecinei sale, reușind, prin exemplul de soli daritate și prin ample acțiuni diplomatice, să își șteargă re putația de copil obraznic, antidemocratic al Europei, și să aducă în centrul atenției internaționale lideri polonezi pre cum actualul ministru de externe Radosław Sikorski sau primarul Varșoviei, Rafał Trzaskowski. Exemplul Poloniei evidențiază că nu este suficient să ai o poziție strategică, dacă nu te poziționezi strategic, pentru a-ți maximiza beneficiile în contextul dat – pe scurt, dacă nu iei deciziile potrivite în momentele potrivite. România a pierdut această oportunitate, alegând calea ținerii sprijinu lui pentru Ucraina„la secret”, în detrimentul unei pozițio nări ferme și transparente, de suport pentru statul agresat. Oricum nu și-ar fi făcut nimeni iluzii despre capabilitățile militare ale României, astfel că orice ajutor pe această linie venit de la București, oricât de mic, ar fi fost apreciat la ni vel internațional. Relația bilaterală cu Ucraina a evoluat pozitiv în ultimii doi ani, una dintre cele mai importante victorii ale Bucureștiului fiind eliminarea recunoașterii limbii moldove nești, dar și semnarea Acordului privind cooperarea în do meniul securității 4 . În ciuda ezitărilor de la începutul războ iului, am făcut pași semnificativi în direcția cea bună, aș teptată de partenerii noștri internaționali. Dosarul ucrainean nu este singura provocare din viitorul mandat prezidențial. Cursa pentru Casa Albă. Momentul Kamalei Într-un an electoral în care mai bine de jumătate din popu lația adultă a globului este așteptată la urne 5 , cele mai importante alegeri pentru viitorul politicii globale sunt cele din Statele Unite ale Americii. În ciuda ascensiunii în popularitate a vicepreședintelui Kamala Harris, sondajele de opinie relevă o cursă strânsă 6 ; în mare parte imunizați la derapajele lui Donald Trump 7 și la pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru democrație, puțini dintre conservatorii americani par dispuși să voteze împotriva candidatului republican, în timp ce susținătorii fervenți ai fostului președinte îi rămân loiali, chiar și după prestația dezastruoasă din dezbaterea cu Harris 8 . Până la aflarea rezultatelor, nu putem răsufla ușurați că Trump este o figură politică de domeniul trecutului. Astfel, trebuie să ne întrebăm – ce ar însemna o potențială revenire a lui Trump la Casa Albă pentru România? România în scenariul Trump 2.0 Un Trump reinstalat la putere, de această dată înconjurat de loialiști cu o agendă politică extremistă(vezi Project 2025 9 ), va încerca să împingă și mai mult sistemul relațiilor internaționale înspre o logică tranzacțională, sub egida pla nului său de„diplomație dură” 10 , cu impact inclusiv asupra dosarelor de interes pentru guvernul de la București. Admirația lui Trump pentru Putin și dezinteresul vădit pen tru soarta Ucrainei vor influența eventualele negocieri de pace dintre Rusia și Ucraina, poziția fostului președinte fi ind cel mai probabil cea a sistării ajutorului militar pentru guvernul de la Kiev și forțarea acestuia să accepte oferta Moscovei, respectiv cedarea unei părți semnificative din te ritoriu; întrebarea aici fiind cât de mult în plus față de zo nele deja ocupate, deci cât de aproape se va afla Rusia față de România după încheierea războiului. În același registru, cooperarea pe linia NATO este și ea în pericol, având în ve dere că întregul rol al SUA în Alianță se află sub semnul în trebării – Trump a iterat că apărarea statelor membre în fața unui atac va depinde de contribuția acestora. Chiar dacă această amenințare nu ne mai privește direct, relativizarea de către cel mai puternic membru NATO a cla uzei de apărare comună ar trebui să pună în gardă autori tățile de la București. Securitatea de la Marea Neagră, in fluențată de Ankara, ar putea fi externalizată de facto lui Recep Erdogan, în contextul legăturii strânse cu fostul pre ședinte american. Mai sunt și chestiuni ce țin de politica de vecinătate pre cum viitorul Republicii Moldova în eventualitatea unei extinderi teritoriale a Rusiei în Ucraina sau felul în care va înclina o nouă administrație Trump balanța de putere din Balcanii de Vest. Este de așteptat, de asemenea, ca o potențială victorie a lui Trump să impulsioneze suveraniștii europeni, inclusiv pe cei din România, iar acest lucru se întâmplă pe fondul unui proces de degradare democratică deja în curs. 4  https://www.presidency.ro/ro/media/acord-privind-cooperarea-in-domeniul-securitatii-intre-romania-si-ucraina1720705732 5  https://www.consilium.europa.eu/media/69285/forward-look-2024_10-january-2024_web.pdf 6  https://www.nytimes.com/interactive/2024/us/elections/polls-president.html 7  https://www.newsweek.com/donald-trump-poll-conservative-voters-1926895 8  https://www.reuters.com/world/us/harris-builds-lead-over-trump-voters-see-her-debate-winner-reutersipsos-poll-2024-09-12/ 9  https://www.project2025.org/ 10  https://english.elpais.com/usa/elections/2024-05-13/america-first-a-think-tanks-foreign-policy-for-trumps-second-term.html Despre politica externă care se face cu voce tare 13

Lecția învățată a primului mandat Trump va determina Uniunea Europeană să se distanțeze și mai mult de decizii le și retorica de la Washington, optând pentru calea auto nomiei strategice și continuarea implementării unei politici bazate pe valori europene. Agendă la care trebuie să ne aliniem. Viitorul președinte Pe acest fond, România nu își permite să acomodeze un președinte lipsit de viziune, și mai ales, lipsit de fermitate pe linia politicii externe. Nu este suficient doar că România ocupă o poziție strategică, că este stat membru UE sau că se află sub umbrela NATO. Pentru a asigura rolul României de actor regional relevant în perioada de instabilitate care urmează, indiferent de rezultatul alegerilor din SUA, viito rul președinte nu poate să acționeze cu aceeași timiditate care a definit politica externă a ultimelor decenii. Mijloacele limitate ale României nu trebuie să reprezinte o sentință la ambiții limitate. State similare au demonstrat că este posibil, însă doar cu inteligență și implicare, două elemente care nu trebuie să lipsească din caracterul viitoru lui președinte, indiferent cine va fi. La finalul discuției purtate cu șoferul de taxi, i-am spus că reținerea României de a sprijini mai ferm Ucraina, în speci al în prima parte a invaziei, și echilibristica politică nefon dată în care s-a angajat pe fundalul unui moment istoric de asemenea gravitate reprezintă o abordare cel puțin critica bilă din punctul meu de vedere. −„Dar am făcut, domnișoară, și la început am făcut, dar nu am vrut să spunem”. −„Păi și de ce nu am vrut să spunem?” −„Eh, lucrurile se fac, se spun… mai așa… mai încet”(îmi face semnul unui fermoar tras peste buze, și în mod bizar îmi aduce aminte de momentul lui Aurescu de la BBC). −„Nu sunt de acord”, i-am răspuns.„Politica externă se face cu voce tare”. Am închis portiera și am ajuns acasă; nu am avut timpul necesar să îi explic ce am vrut să spun și nici să înțeleg mai bine punctul lui de vedere. Poate am reușit totuși să explic aici. 14 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

Autoritățile române ratează explicarea în detaliu a importanței Ucrainei pentru securitatea țării 1 de Teodor Lucian Moga Sistemul de formulare a politicilor în domeniul afacerilor externe, ca și în cel al securității și apărării naționale, este în general unul opac chiar și în familia statelor democrati ce. Chiar și așa, unele sisteme pot fi mai opace decât alte le. Cel românesc pare să atingă nivelul de opacitate 2.0. Se pot găsi argumente destule dacă această abordare este una benefică sau nu. Opiniile sunt și aici împărțite. De pildă, odată cu invazia Ucrainei de către Federația Rusă, România a decis să secretizeze sprijinul militar ofe rit Ucrainei. Acest mod silențios de a acționa poate fi însă doar parțial înțeles. Pe de o parte, pot fi invocate motive ce țin de„liniștea” operațională. Cu alte cuvinte, autoritățile române evită astfel lupa criti că a contestatarilor sprijinului militar pentru Ucraina din interiorul și din afara țării care pot influența în mod nega tiv sau tergiversa organizarea asistenței militare. Din perspectiva eficienței, s-ar putea ca, până la urmă, această discreție să se dovedească una adecvată. Pe de altă parte, așa cum argumentam într-un articol anterior 2 , abordarea silențioasă la nivel de comunicare strategică vine în contrast cu stilul celorlalte state de pe flancul estic al UE și NATO. Acestea au fost mult mai generoase în a-și dezvălui contribuțiile la asistența militară pentru Ucraina, oferindu-le cetățenilor nu doar explicații legitime într-un sistem democratic, ci și ancore discursive care să le permi tă să înțeleagă mai bine importanța sprijinului militar pentru Ucraina și, de ce nu, să se poziționeze de partea politicii respective în dezbaterile publice care au loc. O asemenea tăcere este, totodată, în antiteză cu aspira țiile României de actor relevant, cu statut regional vizibil, ce este validat și la nivel de percepție publică internă și externă. Sau cu discursul oficial despre România ca„fur nizor de securitate în regiune”, de care politicienii noștri par foarte atașați. Cum România probabil oferă deja sprijin militar Ucrainei încă de la începutul războiului(și menționez aici„probabil” din lipsa informațiilor oficiale) culminând, de curând, cu decizia importantă și asumată public, de trimitere Ucrainei a unui sistem de apărare antiaeriană și antirachetă Patriot, observăm aici o in consecvență, poate chiar o disonanță comunicațională între imboldul de a secretiza(mai tot timpul) și nevoia de a transparentiza(uneori) acțiunea guvernamentală în domeniu. Se poate argumenta că, în condițiile derulării unui război de o intensitate mare la frontiera noastră de nord și de est, asemenea acțiuni de sprijin militar ar trebui făcute discret, chiar tacit 3 . Într-adevăr, suntem în proximitatea unei zone de conflict major, cu o miză uriașă și repercu siuni însemnate asupra ordinii regionale, posibil internaționale. Important este – ar sugera partizanii acestei linii – să știe cine trebuie să știe, iar autoritățile de la Kiev au dat numeroase semnale că știu și apreciază ceea ce face România. La fel și aliații, și partenerii noștri din NATO și UE. Însă linia silențioasă și opacă are și vulnerabilități. Captive acestei abordări autoimpuse, autoritățile române ratează explicarea în detaliu a importanței Ucrainei pen tru securitatea noastră sau tratează acest subiect într-o manieră austeră, limitată. Comunicarea internă către po pulație și cea externă, în relația cu partenerii și publicul internațional, a fost una modestă, în timp ce canalele de transmitere a informațiilor oficiale au fost deseori seci. Susținerea Ucrainei de către România este lipsită de echi voc, dar și de vigoare, de parcă preocuparea numărul 1 a decidenților a fost ca România să nu fie cumva listată printre„ulii” anti-Moscova din NATO și UE(așa cum sunt percepute, de exemplu, statele baltice sau Polonia). Au reușit, dar nu este deloc clar dacă le folosește – și ne folo sește – la ceva. 1  Publicat în Libertatea, 16 octombrie 2024: https://www.libertatea.ro/opinii/autoritatile-romane-rateaza-explicarea-in-detaliu-a-importantei-ucrainei-pentru-securitatea-ta rii-5048615 2 https://www.libertatea.ro/opinii/desi-suntem-o-tara-medie-romania-se-comporta-ca-o-putere-mica-de-ce-4543463 3 https://www.euractiv.ro/politic-intern/iohannis-romania-nu-va-fi-mai-transparenta-in-privinta-ajutorului-militar-pentru-ucraina-66275 Autoritățile române ratează explicarea în detaliu a importanței Ucrainei pentru securitatea țării 15

Comunicarea constantă a importanței geostrategice a existenței statului ucrainean în vecinătatea de nord-est a României, a menținerii suveranității sale și a prezervării in tegrității sale teritoriale – între Federația Rusă, Republica Moldova, România și ceilalți vecini ai săi – ar trebui să fie o preocupare de prim-plan pentru autoritățile române. Mai ales că România este în vecinătatea unei zone de contes tare, la granița dintre lumea euroatlantică și cea rusă, care probabil va dăinui și în anii următori. Recunoaștem Ucraina, recunoaștem Republica Moldova în granițele exis tente, iar ultimul lucru pe care ni l-am putea dori ar fi ca ele să fie schimbate în vreun fel de Rusia. Din această perspectivă, autoritățile române s-ar putea gândi la o revizuire a comunicării strategice, solicitând în mai mică măsură aptitudinile hermeneutice ale opiniei publice și acordând mai multă atenție comunicării institu ționale, spre a o face mai transparentă 4 , mai prezentă în dezbaterea publică. Spre exemplu, o eventuală revizuire ar putea include relația dintre Administrația Prezidențială, miniștrii și ministerele de resort(de Externe și al Apărării, cu precădere) și noțiunea de„secret” 5 , între ceea ce ar trebui să știm și zona aceea cu lucruri pe care nu e voie să le știm. O strategie de comunicare coerentă și dinamică – una pe care autoritățile să și-o construiască atent, chiar cu spriji nul unor specialiști în domeniu – ar spori, la nivel extern, vizibilitatea României în cadrul alianțelor și parteneriatelor din care face parte. Ar contribui la întărirea flancul estic al UE și NATO, contracarând atât cât se poate dezinformarea și amenințările hibride lansate de Federația Rusă. Ar putea stimula interacțiunea cu publicul din România(re)expli când relevanța organizațiilor de securitate în care partici păm – să nu uităm că în arenă vin, an de an, generații care nu au participat și nu au asistat la dezbaterile din anii 1990-2000, când s-a vorbit pe larg despre importanța NATO sau UE. Nu în ultimul rând, guvernul și ceilalți factori decizionali ar putea beneficia mai mult de acele energii societale care, odată incluse în formularea agendei de politică externă, pot contribui la apropierea dintre autoritate și cetățean și pot îmbunătăți legitimitatea autorităților, atât de impor tantă în funcționarea statului. De exemplu, sprijinul popu lației și al diverselor ONG-uri pentru refugiații ucraineni, vizibil mai ales în primele luni ale războiului, reprezintă o astfel de oportunitate pe care relația autoritate-cetățean se poate construi. Dar insuficienta comunicare dinspre autorități către populație fragilizează această relație, lasă loc frustrărilor sau indiferenței, poate duce la apariția în spațiul informațional a unor goluri care sunt mai apoi spe culate de canalele de dezinformare antioccidentală și antiucraineană. Apropiatele alegeri prezidențiale și parlamentare vor duce la învestirea unui nou președinte și a unui nou guvern, care vor prelua ceea ce trebuie continuat și vor introduce elementele noi pe care le consideră necesare, în mediul de securitate atât de volatil din regiunea noastră. Poate că noile autorități vor examina și procesul de elaborare și comunicare a politicilor în domeniile relațiilor externe, de securitate și apărare. Și nu doar pentru a da dovadă de bunăvoință în relația cu societatea civilă, ci pentru că vor dori ca ele să aibă mai multă susținere și mai mult succes. Din exterior, ai adesea senzația că sunt prea multe centre decizionale în politica externă și de securitate, pentru o țară de dimensiuni precum cele ale României. Probabil ele sunt câte trebuie să fie, doar că par să nu comunice prea bine între ele, iar uneori se mai și contrazic. Sau cel puțin așa se vede de afară. Coabitarea președinte-guvern(și nu discutăm aici de culorile politice) nu e simplă nicăieri în lumea democratică, însă nu poți avea un leadership efica ce în lipsa unui proces decizional fluid. Am putea specula că și prietenii, și partenerii noștri ar fi încântați să înțelea gă cine de ce se ocupă, când și cum. Dar și mai încântați ar fi cetățenii, inclusiv intelectualii(„specia care se plân ge”, stă departe de guvernare și o critică mereu). Astfel, autoritățile ar putea clarifica limitele între respon sabilitățile Administrației Prezidențiale și cele ale Ministerului de Externe, rolurile înalților funcționari pu blici în procesul de elaborare a politicilor în afacerile externe și, nu în ultimul rând, s-ar putea uita mai atent la modul în care raportul politician-tehnocrat 6 afectează acest proces. În trecut, acest lucru a lăsat loc de contestare, de exem plu, când președinția și guvernul erau în contradicție. Să luăm în considerare, de pildă, disputa din iunie 2006 dintre președintele Băsescu și premierul Tăriceanu, în urma cererii celui din urmă de a fi retrase trupele româ nești din Irak 7 , și disputa din iunie 2012 8 dintre președin tele Băsescu și premierul Ponta privind reprezentarea României la cel mai înalt nivel la Consiliul European. Chiar dacă ultima dintre spețe a fost tranșată în cele din urmă prin decizia Curții Constituționale 9 , acest conflict juridic a semnalat potențialul de apariție a unor tensiuni ce pot bruia lanțul decizional, precum și capacitatea de comunicare strategică. Mesaje transmise de președin te și de prim-ministru trebuie coordonate până la cele 4  https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/diplomatia-romaniei-in-vremuri-de-razboi-cine-2296217.html 5 https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/schimbare-la-varful-ministerului-de-externe--355972.html 6 https://rtsa.ro/tras/index.php/tras/article/download/431/421 7 https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/printable/060630_csat_respingere.shtml 8  https://adevarul.ro/politica/disputa-dintre-palate-bruiaza-relatia-cu-ce-1244706.html 9 https://www.juridice.ro/638526/ccr-a-stabilit-inca-din-2012-cine-participa-la-reuniunile-consiliului-european.html#_ftn4 16 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

mai mici detalii pentru a nu lăsa loc de interpretări, așa cum s-a petrecut după anunțul din luna mai 2024 des pre perspectiva de a înzestra armata ucraineană cu un sistem Patriot 10 . Noul președinte al României și viitorul guvern și-ar putea propune un nou stil de a dialoga cu societatea, inclusiv o resetare a abordării de până acum la nivel de comunicare strategică și transparență. Un astfel de demers ar putea fi instituționalizat din 2025 încolo, cu o participare largă a ac torilor politici relevanți(partide politice, mediul academic, comunitatea de experți și think-tank-uri, mass-media, re prezentanți ai societății civile, etc.) și, desigur, cu renunța rea la discursul unidirecțional care se apropie uneori de monolog. Orașele ce găzduiesc principalele centre universi tare ale țării sunt primele care-mi vin în minte pentru orga nizarea de dezbateri. Toate aceste preocupări sunt relevante în contextul de se curitate volatil pe care îl traversăm. Într-o democrație, con vingerea că formularea politicii externe se poate realiza prin mecanisme de decizie discrete, că poate fi ținută à la longue departe de vizorul concetățenilor este fragilă și ar putea avea efect de bumerang, mai ales dacă problemele de securitate persistă. 10 https://hotnews.ro/va-trimite-romnia-un-sistem-patriot-n-ucraina-ciolacu-ministrul-apararii-are-retineri-mari-911804 Autoritățile române ratează explicarea în detaliu a importanței Ucrainei pentru securitatea țării 17

Rolul României în UE – pe steroizi sau la dietă? Teme, priorități și așteptări de la politica externă a României pentru următorii 5 ani 1 de Miruna Butnaru-Troncotă În actualul context geostrategic la nivel global, dar mai ales în contextul regional al vecinătății de foc a României, consi der că temele de politică externă ar trebui să fie absolut esențiale pe agenda electorală a candidaților la președinție de la finalul lui 2024. Cu toate acestea, deși retoric e mereu răsfățată, observ că la nivel de substanță și profunzime a discursului candidaților la președinție, politica externă rămâ ne un fel de cenușăreasă, iar acest aspect este mult mai pro blematic acum decât era acum 5 ani. Desigur, putem observa că sunt reiterate pe bandă rulantă în discursul public refrenele ce susțin că„România e importan tă în flancul estic NATO”, că„România e a 6-a putere de vot în UE – ca populație cel puțin”, că„România va intra și teres tru în Schengen”, că„România sprijină Ucraina în război”, că „România sprijină aderarea Republicii Moldova la UE,” că „România sprijină aderarea Balcanilor de Vest” și tot așa. Dar concret nu auzim nici o viziune strategică solidă și, mai ales, nici un plan de acțiune legat de cum să construim ali anțe favorabile într-un Consiliu European ce riscă să devină tot mai divizat, cum ne vom raporta la SUA în cazul în care Trump câștigă alegerile sau ce facem mai exact pentru a menține statele din vecinătate aflate sub atacul hibrid al Moscovei – mai ales Republica Moldova și Serbia – pe tra iectoria integrării europene. În acest context, consider că este o nevoie stringentă în ur mătorii ani de creștere a vizibilității poziţiilor de politică ex ternă ale Bucureştiului, precum și a ambițiilor în raport cu ponderea politică a ţării în UE. Discuția este una importantă mai ales în această perioadă electorală, având în vedere atribuțiile importante de politică externă ale României deținute de funcția președintelui. Voi detalia în cele ce urmează de ce temele geostrategice și cele legate de viitorul UE și NATO ar trebui să aibă o pondere mult mai mare în discursul electoral al candidaților la alege rile prezidențiale din România. Necesitatea unei politici externe vizibile și ambițioase La o radiografie mai atentă a ultimului deceniu, putem ob serva că România a performat incomparabil mai slab în Uniunea Europeană decât în NATO, unde am reușit să ne evidențiem printr-o serie de acțiuni de leadership regional cu vizibilitate și însemnătate, cum ar fi inițiativa regională B9 la Flancul Estic la Marea Neagră sau cea mai recentă inițiativă concretizată după summitul de la Washington din această vară de preluare de către România ca națiune-lider a unei structuri de comandă-control a Forțelor pentru Operații Speciale(FOS) ale NATO 2 pentru regiunea Mării Negre. Dar în cadrul UE, forța de negociere și inițiativă a României a rămas cel puțin timidă – cu excepția poate doar a mo mentului Președinției Consiliului UE din 2019(și acesta destul de controversat), când am reușit să dăm o anume tracțiune pozițiilor noastre pe agenda europeană. Acest lu cru este mai periculos acum, când avem război la granițele României, UE și NATO, decât în trecut și se datorează, prin tre altele, insuficientelor eforturi de construcție a unor ali anțe pentru susținerea unor proiecte regionale românești solide promovate la nivelul UE. Nu cred că putem vorbi chiar de o irelevanță politică a României la Bruxelles, cum susțin unii analiști prăpăstioși, cât mai degrabă de o prea accentuată discreţie a poziţiilor de politică externă ale Bucureștiului în raport cu ponderea politică a ţării noastre în UE. Iar acest lucru a devenit cel mai vizibil după începerea răz boiului pe scară largă din Ucraina după februarie 2022, când acțiunile ferme ale României de sprijinire a Ucrainei au rămas mai degrabă secrete bine păzite sau sugestii aruncate în comunicate de presă decât angajamente vizibi le și de impact ale rolului regional relevant jucat de țara noastră. 1 în Libertatea, 17 octombrie 2024: https://www.libertatea.ro/opinii/rolul-romaniei-in-ue-pe-steroizi-sau-la-dieta-teme-prioritati-si-asteptari-de-la-politica-externa-aromaniei-pentru-urmatorii-5-ani-5049633 2 ei-impotriva-ucrainei-1506615.html 18 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

E nevoie de mai mult accent pus pe planurile de politică externă ale viitorului președinte al României și pentru că, actualmente, la aceste presiuni de securitate se mai adaugă și așteptările mai mari de la anvergura proiecte lor de politică externă ale României atât de la statele candidate la UE din vecinătate, cât și de la anumite state membre influente la nivelul UE. Cu atât mai mult cu cât din ianuarie 2025, Polonia, partenerul strategic al României pe flancul estic, va începe președinția rotativă a Consiliului UE – sub noua conducere instituțională a UE. Urmează alegerile prezidențiale, iar subiectele de politică externă momentan nu sunt prezente în campania electo rală a actualilor candidați, decât marginal. Totuși, să nu uităm că preşedintele României este comandantul forţe lor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării(CSAT). De aseme nea, conform articolului 91 din Constituţia României, pre şedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi re cheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiuni lor diplomatice. La nivelul UE, președintele reprezintă România la Consiliul European – principalul for de decizie politică a direcțiilor strategice în care merge UE. Din acest punct de vedere, orice discuție despre creșterea influenței României în UE trebuie să includă și profilul de negociator al viito rului președinte/ președintă al/a României la deciziile cru ciale cu care se va confrunta UE în perioada 2025-2029. Prioritățile UE pe următorii 5 ani – apărare și iar apărare În documentul strategic intitulat aproape hamletian Alegerea Europei 3 sunt expuse„orientările politice ale ur mătoarei Comisii Europene 2024-2029, prezentate de Ursula von der Leyen, în fața Parlamentului European (PE) în iulie 2024; aceasta se axează pe 7 direcții de acțiu ne. Domeniul apărării poate fi considerat un ax central al următorilor ani în viziunea noii Comisii. Dintre cele 7 di recții de acțiune, 4 au legături directe cu domeniul politicii externe și cu domeniul securității. Trebuie adăugat și că multe din punctele atinse de von der Leyen au fost inclu se și în Raportul Draghi privind competitivitatea, lansat public în septembrie 2024. În ceea ce privește apărarea și securitatea europeană, în contextul amenințărilor globale în creștere, von der Leyen pledează pentru construirea unei veritabile Uniuni a Apărării. Această inițiativă va fi, desigur, complementară NATO, fără planuri pentru o„armată europeană”, cum în mod eronat e prezentată public. Statele membre își vor păstra întreaga responsabilitate pentru forțele lor armate ca și până acum. Acest lucru se confirmă și formal, așa cum am putut observa după lansa rea propunerii de colegiu al Comisarilor din 17 septembrie 2024, prin crearea funcției noi de Comisar pentru Apărare și Spațiu, ce revine unui stat baltic cheie în actualul context al invaziei Rusiei în Ucraina(lui Andrius Kubilius din Lituania). Înaltul Reprezentant/vicepreședintele Comisiei(unde a fost propusă încă din vară prim-ministra Estoniei Kaya Kallas – tot din prisma poziției geostrategice) și cu nou-creatul co misar pentru apărare și spațiu au fost însărcinați să elabo reze o Cartă albă privind viitorul apărării europene în primele 100 de zile ale mandatului. Aceste numiri sunt o veste foarte bună și pentru Ucraina, deoarece aceste două portofolii geopolitice esențiale vor fi deținute de susținători convinși ai Ucrainei și ai drumului acesteia spre integrarea europeană, element important și pentru Republica Moldova. În plus, von der Leyen prevede o abordare mai fermă în combaterea criminalității organizate și a terorismului, in clusiv prin consolidarea Europol. Această poziție va supra veghea domenii critice precum investițiile în apărare, indus tria, achizițiile publice, cercetarea și inovarea, consolidând în continuare cadrul de apărare al Europei. În cazul domeniului crucial al politicii externe și al rolului global al UE în contextul geopolitic actual, von der Leyen prioritizează extinderea UE, pe care o denumește drept „imperativ geopolitic” și o investiție geostrategică, punând accent pe sprijinirea țărilor candidate în pregătirea pentru aderare. Extinderea apare ca prioritate și la capitolul Pregătirea UE pentru viitor, deoarece în reformatarea buge tului, ea propune o agendă de reforme ambițioasă pentru a pregăti UE pentru extindere, inclusiv mentionând posibile modificări ale tratatelor. Dincolo de rolul propriu-zis al comisarului pentru extindere, în document, toți comisarii sunt încurajați să sprijine efor turile de aderare ale țărilor candidate în domeniile lor de politică respective. Această abordare aliniază procesul de extindere cu reforma instituțională mai amplă a UE și sem nalează un angajament ferm față de extinderea UE. Nu în tâmplător în Slovenia, la Forumul Strategic de la Bled, s-au transmis două dintre cele mai puternice mesaje strategice de la nivelul UE pentru Balcanii de Vest. În vara lui 2023, președintele Consiliului UE, Charles Michel, a anunțat pentru prima dată anul 2030 ca bornă temporală de finalizare a procesului de aderare a tuturor statelor candidate, iar la un an după, în discursul ținut la Forumul de la Bled 4 , din vara lui 2024, președinta aleasă a 3 https://commission.europa.eu/document/download/e6cd4328-673c-4e7a-8683-f63ffb2cf648_en?filename=Political%20Guidelines%202024-2029_EN.pdf 4 https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/speech_24_4502 Rolul României în UE – pe steroizi sau la dietă? 19

Comisiei Europene a reiterat importanța Balcanilor de Vest și importanța integrării regiunii în UE pentru competitivita tea și securitatea Europei. Von der Leyen a discutat și des pre evoluția Planului de Creștere pentru Balcanii de Vest, la un an de la lansare, care leagă reformele de investiții euro pene și a subliniat importanța menținerii principiilor demo cratice în procesul de extindere. Au existat însă și voci critice, care au comentat acordarea acestui portofoliu Sloveniei – un stat din fosta Iugoslavie care a aderat în 2004 și un suporter ferm al extinderii, dar cu o influență foarte redusă din punct de vedere geostrategic. Un element de totală noutate este că actuala Comisie von der Leyen 2 a anunțat că va dezvolta o strategie cuprinzătoare pentru Marea Neagră, ce va fi condusă de Comisarul pentru Extindere și Înaltul Reprezentant/ vicepreședintele Comisiei. Aceasta este o veste foarte importantă pentru România, deoarece Marea Neagră este un spațiu strategic prioritar și pentru țara noastră. Cum creștem rolul României în UE? Cred profund că pozițiile de politică externă a României nu doar că pot câştiga relevanţă în UE, dar și trebuie să o facă. Uitându-ne la evoluțiile de după alegerile europene, putem constata că o des invocată incapacitate tactică a României de a-şi fructifica potenţialul de reprezentare politică în structurile decizionale ale UE(Comisia Europeană, Parlamentul European) nu mai este de actualitate. Candidata propusă din partea României în noul Colegiu al Comisiei – Roxana Mînzatu este propusă pentru poziția de vicepreședinte al Comisiei Europene, poziție pe care țara noastră nu a mai ocupat-o niciodată anterior. În plus, România are și două poziții-cheie de vicepreședinte al Parlamentului European – obținute de Nicu Ștefănuță (Grupul Verzilor) și Victor Negrescu(Grupul Socialiștilor), la care se alătură și multe alte poziții foarte influente de pre ședinți și vicepreședinți de comitete relevante din PE. În contextul unui așa-numit deceniu de permacrize, politica externă a UE are însă nevoie de un restart profund, și de aceea rolul viitorului președinte va fi important pentru ur mătorii 5 ani. Au existat deja o succesiune amețitoare de momente critice care au marcat declinul progresiv al politicii externe a UE. Printre multe alte elemente, câțiva din factorii cruciali care au contribuit la acest declin au fost și dependența energeti că de Rusia, considerată o eroare strategică majoră; influ ența crescândă a politicii interne asupra politicii externe; ascensiunea populismului și a naționalismului eurosceptic și eșecul în a aborda divergențele structurale între statele membre, ce au afectat în mod vizibil și politica de extinde re prin vetourile ce au blocat deschiderea negocierilor cu Macedonia de Nord sau Albania. În această confluență de presiuni negative, consider că este nevoie de o serie de schimbări pentru a face UE un actor global mai puternic: oferirea unui mandat mai puternic Înaltului Reprezentant/vicepreședintele Comisiei(HR/VP) pentru o mai mare coerență în politica externă a UE; trece rea treptată către decizii bazate pe majoritate în politica externă și de securitate comună, folosind prevederile actua le ale tratatelor, fără a intra în procesul greoi de schimbare a tratatelor. Necesară este și îmbunătățirea coordonării prospecției stra tegice între instituțiile UE, precum și valorificarea compe tențelor unice ale UE în domeniul securității și apărării, in clusiv prin creșterea bugetului pentru apărare. De o mare importanță este și redefinirea politicii UE față de vecinăta tea UE, inclusiv o reformare a politicii de extindere. Acesta este, de altfel, un context de interes strategic special pentru România și acesta este un moment istoric în care țara noastră poate juca un rol vizibil la nivel de UE prin ro lul de echilibru în avansarea procesului de integrare europeană atât a Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei, cât și a Balcanilor de Vest. Consider de aceea că temele europene la zi trebuie să fie amplu dezbătute de candidații la alegerile prezidențiale tocmai pentru a înțelege, prin vocea viitorului președinte sau a viitoarei președinte, disponibilitatea României de a se implica în reflecția actuală cu privire la eficientizarea mo dului de funcționare a Uniunii, în limitele actuale ale trata telor, dar și în dezbaterile privind conturarea viitoarei agen de strategice post-2024 a UE. Este deja asumat că România susține atât statele din Balcanii de Vest, cât și Ucraina, Republica Moldova și Georgia, pentru avansarea procesului lor de aderare, iar ur mătorii 5 ani vor fi cruciali pentru evoluția acestui proces, din care România trebuie să facă parte activ – fiind un stat-liant între diferitele presiuni europene. Indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale în 2024 în România, marile dosare ale politicii externe și de securitate vor trebui continuate: creșterea rolului și profilului României în Uniunea Europeană și în NATO, precum și aprofundarea și dezvoltarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii. Aceste dosare nu sunt ușoare, nici din perspectiva alegeri lor din SUA, și mai ales în contextul în care există tensiuni nu doar între anumite state membre, dar și între acestea și instituțiile europene(Comisia Europeană, Parlamentul European etc), ce sunt activ exploatate de Rusia. O UE dezbinată și nesigură, pierdută în confruntări interne, își va lua ochii de la fierberea de la granițele ei, iar acest lu cru este chiar miza acțiunilor destabilizatoare ale Rusiei. Rolul României în aceste procese interne din cadrul UE va fi unul crucial în următorii 5 ani și chiar va conta cine va sta în fotoliul de la Cotroceni în aceste procese. 20 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

Moștenirea lui Iohannis. Extinderea la infinit a conceptului de securitate națională 1 de Marius Ghincea Ce rămâne în urma celor două mandate de președinte ale lui Klaus Iohannis în sfera de politică externă și de securita te? În ceea ce privește securitatea națională, cea mai im portantă și problematică„moștenire” a lui Iohannis constă în instituționalizarea conceptului de securitate extinsă. În ultimii 20 de ani, conceptul de securitate națională a României a suferit o extindere dramatică și alarmantă. Începând din 2006, când conceptul de securitate națională a fost extins inițial pentru a include probleme legate de co rupție, acesta a fost extins exponențial cu fiecare iterație a strategiei naționale de apărare(SNAp). Însă extinderea conceptului a fost cu adevărat instituționalizată doar cu ocazia adoptării strategiei de apărare națională din 2015, odată cu primul mandat prezidențial al lui Iohannis. La acea dată, domeniile de politică publică incluse în„se curitatea națională” au explodat de la cele patru domenii tradiționale, legate de apărare și siguranța publică, la nouă domenii. Versiunea următoare a strategiei naționale de apărare adoptată în 2020 a crescut în continuare numărul de domenii incluse sub deja neîncăpătoarea umbrelă a„se curității naționale”, ajungând la 18 domenii de politică publică. În prezent, conceptul de securitate națională include, pe lângă domeniile tradiționale, o pluralitate de domenii pre cum educația, cultura, sănătatea, mediul, patrimoniul cul tural sau chiar situația demografică. Având în vedere această expansiune fără precedent a numărului de domenii de politică publică acoperite sub conceptul-umbrelă de„se curitate națională”, avem toate motivele să credem că ur mătorul președinte va fi tentat să extindă și mai mult con ceptul prin includerea altor domenii de politică publică. Asta va însemna că aproape niciun domeniu de politică pu blică nu va mai rămâne în afara conceptului deja extins de securitate națională. Deși la prima vedere, această extindere a conceptului de securitate națională poate părea rezonabilă și necesară în condițiile geopolitice actuale, expansiunea sferei de securi tate în sfera civilă ar trebui să ne producă, de fapt, îngrijo rări cu privire la motivațiile din spatele acestei extinderi continue și a implicațiilor pe termen lung pentru democra ția și societatea românească. Asta pentru că extinderea conceptului de securitate națională este, înainte de toate, o alegere politică făcută de președinte și de elitele din sfera securității naționale. Extinderea conceptului este un instrument folosit atât de președinție, cât și de serviciile de informații pentru a-și ex tinde influența asupra unor domenii în care, în mod obișnuit, nu ar avea atribuții relevante. Iar din asta rezultă o strategie de consolidare a puterii politice a unor actori instituționali care depășește limitele rezonabile ale Constituției noastre. Orice subiect sau domeniu poate fi de„securitate națională”, dar trebuie să fie? În principiu, orice domeniu sau problemă de politică publi că poate fi definită ca aparținând securității naționale. Putem defini orice problemă socială sau instituțională în termeni care să aibă, direct sau indirect, implicații impor tante pentru securitatea națională sau pentru bunăstarea poporului. Astfel, ce ajunge să fie definit drept o problemă de securitate națională este inerent o decizie politică a ce lor care au puterea de a o face. Orice problemă de politică publică poate primi o soluție prin diverse căi. Rareori avem o singură cale prin care pu tem să rezolvăm ceva ce ne apasă ca societate. Putem re zolva problemele societății sau ale statului prin metode convenționale, specifice proceselor de decizie civile, sau putem să le rezolvăm prin metode excepționale, care apar țin sferei securității naționale. Cu toate acestea, trebuie să reținem că, în practică, alegerea pe care decidenții o fac în favoarea uneia sau alteia dintre soluții nu ține de natura in trinsecă a problemei, ci de interesele politice sau instituțio nale ale acestora. Luați, spre exemplu, domeniul sănătății. Pe de o parte, de cidenții pot decide că problemele sistemului de sănătate publică sunt o problemă de interes public general care ne cesită intervenția statului. În acest caz, decidenții vor adop ta reglementări și instrumente de politică publică ce sunt disponibile Ministerului Sănătății, inclusiv reforme instituți onale sau creșterea bugetelor caselor de asigurări. Această abordare ar fi una eminamente civilă, folosind instrumente convenționale de politică publică. 1  Publicat în Libertatea, 21 octombrie 2024: htt ps://www.libertatea.ro/opinii/mostenirea-lui-iohannis-extinderea-la-infinit-a-conceptului-de-securitate-nationala-5051168 Extinderea la infinit a conceptului de securitate națională 21

Pe de altă parte, decidenții pot decide că problemele sis temului de sănătate sunt o problemă de securitate națio nală, ceea ce implică alocarea de putere decizională și re surse în termeni excepționali, depășind regulile obișnuite ale jocului și oferind putere și influență unui grup de ac tori care altfel nu ar avea ce să caute în domeniul sănătă ții. Asta a fost cazul în timpul pandemiei. În principiu, decidenții pot alege una sau cealaltă dintre aceste două opțiuni pe baza unor calcule cost-beneficiu, urmând principiul eficienței. În practică însă, știm că decidenții decid deseori pe baza unor interese eminamente politice ce nu au legătură cu eficiența politicii publice. Iar acest aspect are implicații pentru echilibrul puterii în stat. O extindere fără limite a„securității naționale” afectează calitatea democrației Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale extinderii conceptului de securitate națională ține de modul în care acesta mărește autoritatea președintelui și influența servi ciilor de informații. Constituția României plasează politica externă și securitatea națională sub jurisdicția președinte lui, în timp ce problemele interne sunt, în general, de competența prim-ministrului. Această diviziune a puterii are scopul de a echilibra auto ritatea executivă bicefală, prevenind monopolizarea con trolului asupra deciziilor importante de către un singur in divid. Însă prin redefinirea a aproape oricărui domeniu, de la politica educațională la patrimoniul cultural, drept pre ocupări de securitate națională, administrația Iohannis a urmărit să eludeze constant aceste limite constituționale. Extinderea conceptului de securitate națională permite președintelui și serviciilor de informații să se implice în domenii care, conform legii, ar trebui să fie gestionate de prim-ministru și de alte organe guvernamentale. De exemplu, probleme precum reforma educației sau politica sanitară, care au o importanță socială clară, dar nu sunt legate direct de amenințări existențiale la adresa statului, nu ar trebui considerate chestiuni de securitate națională. Cu toate acestea, sub pretextul unui concept„extins” de securitate, Iohannis și serviciile de informații și-au extins influența către aceste domenii. Ne amintim cu toții, spre exemplu, comentariile din 2015 ale generalului SRI Dumitru Dumbravă, despre implicarea SRI în actul de justiție, declarând senin că sistemul judici ar reprezintă un„câmp tactic” al serviciului. Or, sistemul judiciar nu putea deveni, legitim și legal, un„câmp tactic” al SRI, dacă conceptul de securitate națională nu ar fi fost extins pentru a include și justiția/lupta împotriva corupți ei. Un fapt, de altfel, ironic, având în vedere că generalii Coldea și Dumbravă au fost acuzați de DNA tocmai pen tru acte de corupție comise prin folosirea influenței asu pra sistemului judiciar pe care trebuiau să îl apere și refor meze, în virtutea extinderii conceptului de securitate națională. Încadrarea corupției drept o problemă de securitate națio nală în 2006 de către fostul președinte Traian Băsescu a deschis calea pentru această expansiune, dar Iohannis a dus acest concept la niveluri fără precedent. Strategia Națională de Apărare din 2020 include acum optsprezece domenii în care structurile de securitate au voie să intervi nă pentru a apăra securitatea națională. În funcție de cine ajunge președinte ca urmare a alegerilor din decembrie, este posibil ca strategia din 2025 să includă și mai multe domenii, făcând posibil ca aproape niciun aspect al vieții publice din România să nu fie scutit de influența structurilor de securitate sub pretextul securității naționale. În acest sens, nu putem rata impresia generală deja existentă că relațiile civil-militare și, în special, civil-in telligence sunt dezechilibrate în favoarea structurilor de securitate. Un concept extins diluează caracterul excepțional al securității naționale Dintr-o perspectivă normativă, această extindere este pro fund problematică. Asta pentru că diluează semnificația termenului de„securitate națională” până la punctul în care acesta devine un termen general, lipsit de specificitate. După cum se spune, dacă totul este securitate, atunci nimic nu mai este. Prin extinderea conceptului pentru a acoperi aproape fiecare domeniu de politică pu blică, structurile de securitate își diluează, de fapt, resur sele, chiar și crescute semnificativ, și creează o situație în care amenințările reale la adresa securității naționale – cum ar fi pregătirea militară, operațiunile de informații și siguranța publică – nu primesc atenția concentrată pe care o merită. În schimb, resursele sunt direcționate către domenii mai puțin importante, nu pentru că sunt cu adevărat preocu pări de securitate națională, ci pentru că au fost redefinite astfel din motive oportuniste, fie ale președintelui, fie ale serviciilor de informații. Mai mult, această expansiune nu are niciun impact măsurabil asupra gestionării reale a 22 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

acestor sectoare nou-adăugate. Așa cum deja știm, inclu derea sănătății, educației și mediului în cadrul securității naționale nu a dus la îmbunătățiri semnificative în aceste domenii. Finanțarea educației sau sănătății, spre exemplu, continuă să rămână la minime europene. Reformele din educație au dus la mai mult haos decât la o creștere a calității actului de predare. Singurul rezultat con cret al includerii unor astfel de domenii în conceptul extins de securitate națională pare să fie doar creșterea autorității prezidențiale și a influenței serviciilor de informații asupra acestor sectoare, nu rezolvarea problemelor presante prezente în acestea. Asta ne arată că includerea unor domenii precum justiția sau educația în conceptul extins de securi tate națională are mai puțin de-a face cu aspecte reale le gate de securitatea națională și mai mult cu oportunismul președintelui și al structurilor de securitate de a-și maximi za autoritatea și influența. Iohannis nu a decis singur extinderea conceptului de securitate Deși Iohannis a fost, fără îndoială, o forță motrice din spatele extinderii conceptului de securitate națională, acesta, cu siguranță, nu a acționat singur. Elitele din sfe ra de securitate națională ale României au jucat rolul in telectual fundamental în promovarea acestei extinderi a ce înțelegem prin securitate națională. Indivizi precum George Maior, în special în mandatele lui Traian Băsescu, Eduard Hellvig sau Florian Coldea, motivați de dorința de a-și extinde influența și resursele, au promovat un con cept de securitate națională în continuă expansiune. Prin includerea unui număr tot mai mare de domenii și pro bleme de politică publică drept probleme de securitate națională, aceștia și-au asigurat o creștere a importanței, influenței și resurselor alocate serviciilor pe care le condu ceau. Acesta este un caz clasic de expansiune birocratică, în care instituțiile caută să-și extindă sfera de influență și să captureze mai multe resurse, adesea în detrimentul altor instituții sau eficienței. Costurile sociale ale unui concept în continuă expansiune Această continuă expansiune a conceptului de securitate extinsă vine cu o varietate de costuri sociale încă neînțe lese pe deplin. În primul rând, legitimează implicarea fac torilor militari – să nu uităm că serviciile de informații sunt militarizate – în activitatea de zi cu zi a instituțiilor civile. Este suficient să ne reamintim comentariile lui Cristian Ghinea 2 legat de prezența unui ofițer SRI într-o funcție de decizie din Ministerul Fondurilor Europene pentru a înțelege realitatea acestei situații, același ofițer SRI fiind în prezent funcționar public 3 în Ministerul Finanțelor. Această estompare a granițelor dintre sferele militare și civile este mai mult decât problematică. Ea normalizează ideea că serviciile de informații și, în general, structurile militarizate au dreptul de a interveni oricând asupra proceselor de decizie civile, în special a celor importante politic. Implicația imediată a unei asemenea evoluții fiind că controlul civil asupra serviciilor și structurilor militari zate se erodează, iar serviciile capătă influență nepermi să asupra celor care ar trebui să îi controleze. Mai mult, menținerea unui concept de securitate națională în continuă expansiune poate fi folosită în viitor pentru a justifica extinderea abuzivă a puterii politice a unui președinte în dauna celorlalte puteri, ducând la erodarea caracterului democratic al statului. Totul în interesul „securității naționale”, desigur. Când aproape orice problemă poate fi clasificată drept una de securitate, potențialul pentru abuz devine imens. Un apel la responsabilitate: abandonați conceptul de securitate extinsă Expansiunea exponențială a conceptului de securitate națională sub Klaus Iohannis reprezintă o moștenire toxi că a celor două mandate ale acestuia. Extinderea concep tului reprezintă o strategie politică menită să consolideze puterea prezidențială și a structurilor de securitate, în da una altor instituții și autorități publice. România are nevoie de un concept de securitate naționa lă care să revină la bazele sale tradiționale, cu o gamă mai restrânsă a domeniilor care cad sub incidența insti tuțiilor care au grijă de securitatea națională, lăsând pro blemele civile în gestiunea instituțiilor competente. Traiectoria actuală nu doar că diluează sensul securității naționale, dar și deschide calea pentru un stil de guver nare mai autoritar de către un viitor președinte. Soluția este simplă și rezonabilă: următoarea strategie națională de apărare a țării ar trebui să abandoneze con ceptul de securitate extinsă și să revină la o înțelegere mai conservatoare și tradițională a securității naționale. Structurile de securitate, fie că vorbim de serviciile de in formații sau de armată, ar trebui să se ocupe de ce știu ele mai bine, nu de problemele din justiție, educație sau mediu. 2  s://www.facebook.com/Cristian.Ghinea.Oficial/posts/hellvig-destulsunt-pe-cale-de-a-preda-la-editur%C4%83-o-carte-care-se-nume%C8%99te-ci ne-a-/786982916118424/ 3 https://hotnews.ro/fosta-angajata-sri-numita-secretar-general-la-ministerul-finantelor-21085 Extinderea la infinit a conceptului de securitate națională 23

O politică externă feministă pentru România? Avem nevoie de o nouă paradigmă diplomatică în România 1 de Rebeca Miriana Bașuț Într-un context geopolitic complicat, în care România și Europa se confruntă cu cele mai mari provocări strategice din ultima jumătate de secol, țara noastră se află în fața unei alegeri care va defini traiectoria politicii externe pentru următorul deceniu. Alegerile prezidențiale și parlamen tare din iarnă au potențialul de a schimba agenda de poli tică externă, dar doar dacă un viitor președinte va avea vi ziunea și ambiția să reformeze o politică externă intens criticată în ultimii ani. Iar această critică se referă la aspec te legate de ambiție, viziune, competență și resurse. La nivel european, suntem parte a unui război ideologic, în tre principii democratice și tentative menite să pericliteze democrația – inclusiv, sau mai ales, prin atacuri frecvente la adresa egalității de gen-, iar din punct de vedere geopo litic, România se află în proximitatea unui război de uzură, război cu valențe democratice, în raport cu care ne-am po ziționat doar minimal în favoarea statului agresat, pentru că în realitate n-am făcut prea multe, în comparație cu Polonia sau statele baltice. Așadar, pare a fi momentul potrivit pentru a pune pe masa dezbaterilor o alternativă la politica externă de tip„busi ness as usual”, avansând un model de politică proactivă și transformativă, care să răspundă nu doar problemelor de instabilitate cauzate de dinamica actuală de securitate, ci mai ales repercusiunilor asupra societății pe care le au iniți ativele sau lipsa lor în politica externă românească. Un model alternativ pe care orice viitor președinte proeuro pean și atlantist ar trebui să îl considere este fundamentat în logica feministă de politică externă. Un model care depășește șabloanele clasice cu care ne-am obișnuit și scoate în evidență valorile euroatlantice cu care, cel puțin retoric, ne place să ne asociem identitatea și aspirațiile. Ponderea femeilor în rândul tuturor deputaților în Parlamentul European. Foto: europa.eu De la o politică externă tradițională la una feministă. De ce avem nevoie de o schimbare de paradigmă în politica externă? În România, modelul„tradițional” de a face politică externă și-a atins limitele, dovedind o serie de succese modeste, dar eșuând să depășească limitări structurale care ne țin în spa te ca țară. Totodată, pe plan internațional, România nu reu șește să fie un actor suficient de implicat, cu ambiții reale, fapt agreat inclusiv de experții de la Bruxelles. În UE, rolul României este unul mai degrabă pasiv, fapt ce aduce multiple deservicii intereselor naționale. Lipsa de per sonalitate a politicii externe românești se reflectă inclusiv în felul în care României îi sunt atribuite portofolii la nivelul UE, cât și intern, având în vedere efectele celui mai recent eșec(aderarea completă la Schengen) sau întârzierea aderă rii la OCDE. Faptul că un portofoliu cu greutate strategică uriașă, acela pentru extindere și reconstrucția Ucrainei, nu a fost atribuit României, ci Sloveniei, poate fi considerat încă un eșec al 1 în Libertatea, 24 octombrie 2024: https://www.libertatea.ro/opinii/o-politica-externa-feminista-pentru-romania-avem-nevoie-de-o-noua-paradigma-diplomatica-inromania-5057114 24 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

României de a se face remarcată pe linia relațiilor cu UE, în special având în vedere faptul că țara noastră ocupă o pozi ție absolut esențială în ceea ce privește reconstrucția Ucrainei. Prestăm realmente slab atât în procesele de nego ciere, cât și la nivel de inițiativă, iar acest din urmă episod este grăitor în acest sens. Asta ține atât de profilul de țară al României, cât și de ambițiile de la București, care deseori ignoră sau subestimează importanța politicii externe. În acest context, poate a venit timpul pentru o schimbare de paradigmă în politica externă. Una care să scoată la iveală mult mai proeminent valorile euroatlantice pe care le proclamăm. În Uniunea Europeană, dar și în afara ei, un număr tot mai mare de state au adoptat sau și-au exprimat intenția de a adopta o politică externă feministă (FFP) care prioritizează dimensiunea egalității de gen în relațiile externe, dar și în politica internă. În esență, o politică externă feministă pune la îndoială mo delul„tradițional” de a face politică și asumă că inegalitatea de gen, patriarhatul, militarismul, economia politică a războ iului, precum și viziunea neoliberală asupra lumii sunt cau zele fundamentale ale instabilității și conflictului. Atât politica externă tradițională, cât și politica internă insensibilă la conflictele din societate accentuează dezechili brele actuale de putere și inegalitățile, alimentând conflicte le și punând sute de mii de oameni într-o stare perpetuă de vulnerabilitate, cele mai afectate fiind, desigur, clasele deja dezavantajate. Cum ar arăta o politică externă feministă în cazul României și în ce domenii-cheie s-ar aplica? Deși reprezentarea echilibrată de gen este un element esen țial în construirea viziunii FFP, politica externă feministă în sine înseamnă mai mult decât includerea femeilor în poziții de putere. O politică externă feministă este o abordare siste mică, ce propune o viziune holistică asupra securității și pla sează egalitatea de gen, drepturile omului și protecția celor mai vulnerabili în centrul deciziilor de politică externă. Modelul Suediei, Germaniei și Franței a arătat că această vi ziune nu este una idealistă, ci pragmatică și complet operați onală, cu rezultate palpabile. În cazul României, o FFP ar putea acoperi domenii diverse, de la securitate și apărare, la diplomație, comerț, investiții și ajutor umanitar, cu obiective clare și mecanisme de monito rizare riguroase. Această abordare ar putea poziționa România ca lider regional în promovarea justiției sociale și a egalității de gen, fapt ce ar îmbunătăți imaginea României pe plan internațional. Ca reper de timp, o politică externă feministă ar trebui să fie văzută ca o strategie de lungă durată, care să fie integrată treptat în toate domeniile politicii interne și externe. O perioadă inițială de implementare ar putea fi de cinci până la zece ani, timp în care se vor face evaluări periodice pentru a analiza impactul FFP și pentru a ajusta direcțiile de acțiune. România este însă un stat cu tradiție conservatoare, iar ade vărata provocare în schimbarea de paradigmă propusă o re prezintă tranziția dinspre politicile conservatoare către unele progresiste. Actualmente, natura politicilor din România denotă mai de grabă de o apropiere ideatică de„Est” decât de Vest. Odată cu ascensiunea iliberalismului, devin din ce în ce mai populare și ideile progresiste, iar România se află la răscruce și din această perspectivă. Un balet ideologic între cele două nu mai poate reprezenta calea„sigură” pentru țara noastră, iar România va trebui să își asume inclusiv din perspectiva de gen apartenența sa la UE și NATO, ceea ce înseamnă o apropiere de valorile vestice, democratice, care să se reflecte la nivel legislativ și operațional. Intern, aceasta implică, printre altele, implementarea unor cote de reprezentare echilibrată de gen, precum și alinierea la valorile europene prin adoptarea parteneriatului civil; iar extern, politici centrate pe securitatea umană și sprijinirea victimelor războiu lui și violenței, precum și un plan fezabil pentru pace durabilă. Unele state au pornit de la Agenda Femeile, Pacea și Securitatea(FPS) adoptată în 2000 de Consiliul de Securitate al ONU pentru a crea un cadru normativ mai larg ce a dus la instrumentalizarea egalității de gen în politici pu blice cu aplicabilitate internă mai mare și ulterior la imple mentarea unei politici externe feministe. România poate profita de adoptarea Strategiei și Planului național de acțiune privind FPS(deja adoptat) pentru a iniția o serie de reforme legislative, astfel încât dimensiunea de gen să fie transpusă orizontal în toate subdomeniile politicii de apărare, precum și în legislația domestică, însă în acest sens este nevoie de multă voință politică, care actualmente lipsește în rândul decidenților. Altfel, egalitatea de gen nu este un deziderat în sine, ci doar altceva ce trebuie să bifăm pentru a ne alinia valorilor europene – un efort de formă, nu și de fond. Este esențial să adresăm aceste aspecte dacă ne dorim ieșirea României din hibernarea politică în care se află de ceva vreme și este esențial ca viitorul președinte să înțeleagă nevoia unei schimbări de paradigmă în politica externă, care să integreze perspectiva feministă intersecțională și care adresează inechitățile într-un sens mai larg. Cum ar arăta o politică externă feministă a României în raport cu Ucraina? La momentul actual, deznodământul războiului din Ucraina cântărește probabil cel mai greu în discuția despre securita tea regională, europeană și globală. O politică externă feministă pentru România? 25

Evoluția situației din Ucraina are impact direct asupra României, fapt ce face esențială regândirea unor noi per spective de politică externă orientate spre sprijinirea Ucrainei, mutând lentila pe dimensiunea umană a conflictu lui(femeile și fetele fiind afectate disproporționat de con flict), precum și definirea obiectivelor imediate de politică externă privind reconstrucția Ucrainei postbelice. În ciuda logicii FFP privind dezarmarea și demilitarizarea, războiul de agresiune al Rusiei face necesară, inclusiv din perspectiva feministă, regândirea creșterii cheltuielilor mili tare, orientate spre descurajare. Obiectivul României nu poate fi altul decât să se im plice activ în efortul de a ajuta Ucraina să câștige războiul și ulterior să se angajeze activ în sprijinirea reconstrucției acesteia. Prin adoptarea unei FFP, sprijinul României pentru Ucraina poate depăși asistența militară și diplomatică, asigurându-se că impactul pe termen lung al războiului asupra femeilor și grupurilor marginalizate este diminuat și că aceste grupuri, precum și organizațiile non-guvernamentale care le reprezin tă, joacă un rol central în negocierile de pace și în procesele de reconstrucție. În mod concret, o FFP funcțională are nevoie în primul rând de o bugetare adecvată. În acest sens, resursele alocate pentru politica externă, de securitate și apărare ar trebui să includă fonduri pentru proiecte și programe care promovează și sprijină egalitatea de gen, accesul la educație, sănătate, drepturi sexuale și reproductive și drepturi economice. Un lucru este cert: România trebuie să depășească retorica de sprijin pe care a avut-o până acum, intrând într-o etapă a acțiunilor concrete, transparente, vizibile și palpabile, pentru a-și consolida rolul de actor important în regiune. Ce pași poate face România? Capabilitățile reale ale României sunt duse în derizoriu ca re zultat al hibernării politice, neavând nimic de-a face cu ca pacitatea României de a furniza soluții și expertiză, ci cu lip sa de voință și viziune politică. Într-o eră marcată de numeroase provocări, securitatea și pacea nu mai pot fi înțelese în termeni convenționali și defi nite de prezența sau absența conflictului, ci trebuie adresate inclusiv prin prisma prezenței unor amenințări emergente la adresa democrației și drepturilor omului(amenințări ce in clud ascensiunea extremismului de dreapta, schimbările cli matice, pandemia COVID, sărăcia etc.). Perspectiva feministă este un răspuns promițător la multe dintre evoluțiile interne și externe îngrijorătoare la acest moment și pe care orice viitor președinte ar trebui să o considere. FFP trebuie să fie adresată atât la nivel discursiv, prin prac tici de comunicare strategică, cât și legislativ pentru a avea impactul dorit, însă o politică externă feministă coerentă se poate construi doar treptat și nu fără implicarea directă a so cietății civile feministe în procesul de realizare și implemen tare a acesteia. Această abordare trebuie să fie una multidi mensională și sistemică, ci nu segmentară. Pornind de la nevoia ca România să își definească viziunea și prioritățile de politică externă, în primă fază implementa rea unei agende feministe în politica externă ar trebui să in cludă cel puțin următoarele direcții de acțiune: 1. Un prim pas este definirea, la nivel guvernamental, a unei viziuni care să includă obiective clare privind egalitatea de gen și drepturile omului, urmată de angajamente publice în acest sens. În vederea definirii unui program guvernamental sensibil la gen, establishment-ul politic trebuie să lucreze în deaproape cu organizațiile și think-tank-urile feministe, soci etatea academică și expertele din domeniul drepturilor femeilor; 2. Evaluarea impactului politicilor externe actuale asupra drepturilor omului, pentru a identifica domeniile unde este nevoie urgentă de aplicarea unei perspective operaționale sensibile la gen, reprezintă un alt pas esențial; 3. Instruirea diplomaților și a personalului din Ministerul Afacerilor Externe și MApN pe teme privind egalitatea de gen și ulterior crearea de departamente abilitate în acest sens în toate instituțiile statului, la nivel național, central și local; 4. Bugetare sensibilă la gen: implică alocarea resurselor fi nanciare și umane necesare pentru susținerea inițiativelor menite să sporească drepturile sociale, egalitatea de gen și drepturile femeilor, inclusiv în domenii precum educația, lo cuirea, sănătatea și dezvoltarea economică. Știm deja că România alocă puțini bani politicii externe, iar politica externă nu se poate face cu resurse(financiare și umane) limitate. În acest sens, este esențial ca decidenții de la București să-și asume o serie de reforme fiscale – impozi tarea progresivă, de pildă – pentru a sprijini tranziția spre o economie justă și echitabilă care ulterior să sprijine direcțiile de acțiune vizate în politica sa externă. E timpul ca România să se alinieze valorilor și standardelor internaționale pe care le pretinde și să își asume riscul de a ieși din tiparele tradiționale, asumând poziții în ton cu evolu țiile sociale contemporane. Este important ca viitorul președinte să înțeleagă nevoia de a vitaliza politica externă a țării noastre și de a se implica ferm și responsabil în redefinirea acesteia și a rolului României ca stat player în regiune, contribuind realmente la conturarea unei viziuni holistice asupra securității, punând securitatea umană în centrul acesteia. Cine dintre candidați ne poate aduce mai aproape de acest deziderat? Cu această întrebare în minte ar trebui să meargă la urne în această iarnă fiecare român care prețuiește demo crația și care își dorește ieșirea României din îndelungata hi bernare politică în care se află. 26 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.

Despre autori Tudor – Dan Ancuța este analist de politici publice și consilier parlamentar în Bundestag. Este absolvent al Facultății de Drept a Freie Universität Berlin, unde în prezent își finalizează masteratul în Studii Est Europene, cu specializarea în științe politice. În ultimii 10 ani, s-a profilat ca expert în relațiile româno-germane, lucrând la îmbunătățirea acestora prin prezența sa în media și dezvoltând o asociație a prieteniei româno-germane în cadrul Bundestagului. Daniela Burciu este absolventă a Facultății de Științe Politice(SNSPA) și a Facultății de Istorie din cadrul Universității din București. Expert în domeniul relațiilor in ternaționale și cercetător în cadrul Centrului GlobalFocus, un think-tank românesc independent, este specializată în evoluțiile politice din Europa de Est și Balcanii de Vest, iar în prezent analizează ascensiunea extremei drepte și dezin formarea pro-rusă în mai multe țări europene și SUA. Teodor Lucian Moga este conferențiar în cadrul Centrului de Studii Europene, Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași(UAIC) unde predă cursuri in domeniul ‚Relațiilor Externe ale UE’, ‚Politica de Securitate și Apărare europeană’, ‚Politica Europeană de Vecinătate’ (nivel postuniversitar). A urmat studii postdoctorale la Universitatea din St. Gallen, Elveția, un doctorat in ‚Economie și Relații Internaționale la UAIC și un master în Științe Politice la Universitatea din Manchester, Marea Britanie. A avut stagii de pregătire în cadrul Comisiei Europene, Ambasadei Marii Britanii la București și a desfă șurat activități de cercetare la Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate(Paris, Franța), Centrul European George C. Marshall pentru Studii de Securitate (Garmisch-Partenkirchen, Germania) și Academia Română (filiala Iași). Miruna Butnaru-Troncotă este cercetătoare specializată în politica externă și de securitate a UE și scriitoare. Și-a obți nut doctoratul la Școala Națională de Științe Politice și Administrative(SNSPA) din București cu o teză despre eu ropenizarea Bosniei și Herțegovinei și a deținut diverse bur se de cercetare la Berlin, Ljubljana, Graz și Varșovia. Domeniul ei principal de expertiză este integrarea europea nă și reconstrucția post-conflict a Balcanilor de Vest și a publicat numeroase contribuții academice în acest dome niu. În prezent, lucrează ca profesoară universitar abilitată și directoare a Centrului de Studii Europene al SNSPA. Face parte din rețele profesionale relevante precum European Fund for the Balkans Alumni Network, Future Lab Europe, Robert Bosch Alumni Network și rețeaua Ambasadorilor Balkans Beyond Borders(BBB). A deținut mai multe burse de leadership precum SouthEast Europe Leadership Development Programme, Aspen Young Leaders și International Visitor’s Leadersip Programme ofe rit de DEpartamentul de Stat al SUA. La începutul carierei sale, Miruna a lucrat ca ofițer politic stagiar pentru Ambasada României la Sarajevo(2013) și la Delegația Uniunii Europene la Priștina(2014). Marius Ghincea este cercetător postdoctoral la ETH Zurich, Visiting Fellow la Centrul Robert Schuman de Studii Avansate at Institutului European din Florența și conduce programul de politică externă al Quartet Institute, un think tank cu sediul în București. Are un doctorat de la Institutul Universitar European, iar agenda de cercetare a acestuia se concentrează asupra unor teme legate de competiția geo politică și implicațiile acesteia pentru integrarea europea nă, precum și impactul politicii interne asupra politicii ex terne și relațiilor internaționale. Rebeca-Miriana Bașuț este cercetătoare în cadrul Centrului de Studii Europene al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative(SNSPA) și doctorandă în Științe Politice(subdomeniul Relații Internaționale) la aceeași universitate. În prezent cercetează rețelele transnațio nale ale extremei drepte și rolul acestora asupra pro ceselor de de-democratizare din Sud-Estul Europei, din perspectiva de gen.

Mai multă vizibilitate Amprenta politicii externe a României la Bruxelles nu este deloc neglijabilă, așa cum se crede adesea la București, dar este inconsistentă și lipsită de vizibilitate. Seria de articole despre politica externă a României în context european și global reunite în volumul de față își propune să răspundă la întrebarea cum creștem vizibilitatea României la nivel european și global. Din această perspectivă, textele dezbat câteva probleme-cheie actuale, fie că este vorba de lipsa resurselor adecvate pentru a îmbunătăți performanța corpului diplomatic, fie că privesc chestiuni de consistență și profunzime strategică, fie că lansează întrebări de genul cum se va poziționa România în relațiile transatlantice în viitor sau ce rol ar putea juca România în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune. În plus, seria de articole examinează modul în care România ar trebui să-și regândească activitatea sa diplomatică la nivel european și regional pentru a fructifica oportunități insuficient explorate anterior și pentru a înlătura lacune sau neajunsuri care sunt incompatibile cu aspirațiile sale de lider regional. Mai multe informații despre această temă puteți accesa aici: ↗ https://romania.fes.de/topics/cooperation-for-peace-and-security.html