Lecții învățate și greșeli persistente După recunoașterea independenței Republicii Moldova de către România, dialogul politic bilateral a evoluat în forme variate, adaptându-se contextelor interne și internaționale. Deși România a fost exclusă din formatul oficial de negociere a conflictului transnistrean încă din anii’90, Bucureștiul a continuat să influențeze procesul în calitatea sa de țară membră a Uniunii Europene, UE având rol de observator în formatul 5+2 alături de Statele Unite. În paralel, România a rămas un partener constant pentru Republica Moldova în domeniile securității politice, economice, energetice și sociale, intervenind ori de câte ori Chișinăul a formulat astfel de solicitări. Cooperarea instituțională la nivel înalt a fost însoțită și de interacțiuni între partide și lideri politici de pe ambele maluri ale Prutului, fenomen favorizat de cursul firesc al vieții politice în cele două state. Odată cu victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidențiale din România, această interacțiune a dobândit și o dimensiune electorală. Totuși, dialogul și formele de cooperare au avut un parcurs oscilant: au avansat în perioade favorabile, dar au fost deseori încetinite de evenimente de politică internă sau sub presiunea contextului geopolitic. Tensiunile discursive și politice dintre București și Chișinău au fost influențate cel mai mult de profilul psihologic și de interesele politice de moment ale politicienilor care au gestionat guvernarea pe cele două maluri ale Prutului. Deși se vorbea aceeași limbă, înțelegerea diferită a unor aspecte istorice, identitare sau a„datoriei morale” a creat perioade de incertitudine în relația bilaterală. În plus, starea de facto și evoluția dialogului au fost condiționate în anumite momente de contextul regional, în special de modul în care Rusia exercita presiune asupra procesului decizional de la Chișinău sau, dimpotrivă, o retrăgea. După refuzul lui Vladimir Voronin, în 2003, de a semna Memorandumul Kozak 1 privind federalizarea Republicii Moldova, Chișinăul s-a văzut constrâns să caute alternative politice și economice la sprijinul rusesc. În acest context, autoritățile moldovenești au acceptat să își asume un parcurs de apropiere de Uniunea Europeană, concretizat prin semnarea Planului de acțiuni UE­Moldova în februarie 2005. Motivele erau multiple: pe de o parte, Republica Moldova avea nevoie de asistență financiară și politică; pe de altă parte, se confrunta cu o vulnerabilitate energetică accentuată. Ca reacție la orientarea Chișinăului, Rusia a instituit în anii următori mai multe embargouri asupra exporturilor moldovenești de fructe și legume, folosind pârghii economice pentru a-și păstra influența. Perioada a coincis și cu o serie de tensiuni energetice în regiune care au implicat Ucraina – acuzată de Moscova că ar fi deturnat gaze din conducta Drujba –, pe fondul declarării de către noua conducere ucraineană a propriei intenții de apropiere de Uniunea Europeană. În lipsa altor opțiuni economice și politice viabile după deteriorarea relațiilor cu Moscova, Vladimir Voronin a acceptat deschiderea unui dialog cu președintele nou-ales al României, Traian Băsescu. Deși vorbeau limbi diferite, Vladimir Voronin, limba moldovenească, Traian Băsescu, limba română, s-au înțeles. Aceasta a fost concluzia președintelui Republicii Moldova după întâlnirea bilaterală cu omologul său român. Totuși, relația avea să se complice rapid. Ca„statalist” declarat, Vladimir Voronin nu putea fi de acord cu inițiativa președintelui român de a modifica legislația românească cu privire la acordarea cetățeniei, în sensul facilitării redobândirii cetățeniei române pentru urmașii celor care au pierdut-o în urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940; considera această măsură o atingere la adresa suveranității Republicii Moldova. Tensiunile au fost amplificate în 2007 când Traian Băsescu avea să lanseze, cu puțin timp înainte de aderarea la UE a României, o invitație Republicii Moldova de a lua în calcul integrarea europeană prin unirea cu România. Vladimir Voronin a evitat să răspundă public. În paralel, președintele moldovean încerca să reconstruiască relația cu Moscova și să demonstreze loialitate, sperând să repare ruptura produsă prin refuzul semnării Memorandumului Kozak. Părea gata să reușească în 2009, însă evenimentele din aprilie au schimbat fundamental situația politică internă. Alegerile din 5 aprilie 2009, urmate de proteste masive și acuzații de fraudă electorală, au subminat serios poziția Partidului 1 „Planul Kozak” propus de Federația Rusă pentru soluționarea conflictului dintre Republica Moldova și regimul separatist din Transnistria prevedea constituirea unui stat moldovenesc federal asimetric, cu parlament bicameral și staționarea trupelor rusești pe teritoriul Moldovei timp de încă 20 de ani. 8 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.