FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG TRAIECTORII DE DEZVOLTARE LOCALĂ ÎN ROMÂNIA 4 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI Creșterea din ultimul deceniu a adus o adâncire a disparităților subnaționale în România, chiar dacă, în medie, procesul de convergență a fost unul susținut, PIB-ul per capita la paritatea puterii de cumpărare aproape dublându-se între 2010 și 2021. Totuși, această creștere importantă ascunde probleme structurale importante atât inter-regiuni, cât și intra-regiuni sau chiar intra-județe. Analiza diverselor traiectorii de dezvoltare locală arată sursele acestor disparități. Au reieșit astfel diverse tipare de creștere și dezvoltare economică la nivel local. Factorii de diferențiere se regăsesc în sursele de capital care au alimentat creșterea și în orientarea predominantă a cheltuielilor publice locale între politici active—cheltuieli de capital și fonduri europene, și politici pasive—asistență socială și cheltuieli de personal. Cheltuielile mai ridicate de personal ale autorităților publice nu pot fi catalogate aprioric drept o categorie ne-necesară, având în vedere că pe măsură ce o localitate se dezvoltă și economia acesteia devine mai complexă, iar agenții economici devin mai sofisticați, cu nevoi mai specializate inclusiv în direcția serviciilor publice locale, și administrația publică trebuie să fie mai extinsă pentru a sprijini această dinamică, pentru a gestiona programe mai mari de investiții sau pentru a furniza servicii publice de calitate ridicată. În egală măsură, creșterea și dezvoltarea economică este în mod direct corelată cu nivelul investițiilor publice la nivel local. Dată fiind limitarea resurselor bugetare naționale în acest sens, se impune din nou necesitatea unei resurse umane specializate în atragerea și implementarea proiectelor de investiții din fonduri europene. În mod evident, un proces de dezvoltare locală echilibrat necesită atât cheltuieli active, cât și pasive, dar combinația dintre acestea trebuie ancorată în specificul și nevoile fiecărei localități în parte. Dată fiind diversitatea factorilor structurali la nivelul localităților din România, nu se poate contura un singur model de dezvoltare locală. În schimb, acest studiu indică mai multe direcții legate de bazele pe care ar trebui să le aibă un model de dezvoltare locală care să ajungă să fie incluziv, sustenabil pe termen lung și care să limiteze adâncirea disparităților deja existente. În primul rând, așa cum o arată datele prezentate în studiu, niciun municipiu sau oraș care a avut o propensiune mai mare spre cheltuieli active—de capital și fonduri europene, nu a înregistrat o scădere a PIB-ului per capita. Deci orientarea cheltuielilor spre investiții în domenii cu efecte de multiplicare, care să pună în valoare avantajele comparative ale regiunii sau localității și să creeze locuri de muncă – chiar dacă inițial autoritățile se pot orienta spre sectoare cu valoare adăugată scăzută, este esențială. De ce e important acest lucru? Pentru că în cazul localităților care au înregistrat un declin al PIB-ului per capita sau o rată de creștere mai redusă decât media(în general cele din categoriile IV și VI), autoritățile publice locale dar și sectorul privat au eșuat în a pune în valoare avantajele comparative la momentul în care declinul/încetinirea ritmului de creștere a început și, în consecință, factorii de producție fie au plecat(investitorii s-au mutat, forța de muncă a migrat), fie retragerea statului din diferite sectoare(minerit, industrie chimică, energie) nu a fost compensată de creșterea altor activități prin inițiative private. Prin urmare, revenirea acestor regiuni pe o traiectorie de creștere va fi una greoaie, iar reorientarea cheltuielilor publice locale spre investiții și fonduri europene va antrena cu greu din faza incipientă inițiative în sectoare cu valoare adăugată ridicată, având în vedere că aceste zone nu sunt centre universitare, de cele mai multe ori nu au conexiuni ridicate cu polii de creștere prin intermediul infrastructurii de transport, parcurile industriale nu sunt prezente, inițiativa privată în industria prelucrătoare este scăzută, iar populația activă are calificări scăzute. Treptat, pe măsură ce acumularea de capital și competitivitatea vor crește ca urmare a stimulentelor publice și antrenării investițiilor private, deplasarea pe lanțul de valoare spre segmente cu o valoare adăugată mai mare va fi posibilă. De aceea, implicarea proactivă a factorilor de decizie locali(ex: primari, consilii locale) poate avea„efec tul Zâna Bună”, neputând combate direc t vulnerabilitățile structurale ale economiei locale, dar le poate atenua în timp prin dezvoltarea unor activități economice de substituție. Deși intuitivă această concluzie, aduce în discuție relevanța continuă a investițiilor publice la nivel local. În cazul în care administrațiile locale nu vor mai avea capacitatea să susțină acest tip de cheltuieli active din bugetul propriu, reforme de tip consolidare administrativă pot reda forța capitalului public în procesul de dezvoltare locală. Mai mult decât atât, reformele de consolidare fiscală la nivel național pot asigura efectele de multiplicare economică la nivel local ale programelor de investiții naționale. Totuși, pentru programele de investiții 14