București ȘTEFAN GUGA| INDUSTRIA AUTO, ÎNCOTRO? TENDINŢE GLOBALE, PERSPECTIVE PERIFERICE Introducere: La jumătatea deceniului trecut, industria auto din România părea să aibă aceeași soartă cu alte atâtea ramuri industriale spre care statul canalizase investiţii masive înainte de 1990. În 2002, producţia de autoturisme scăzuse la 61% din nivelul anului 1997, când atinsese un vârf istoric absolut al erei pre-Logan(109 mii de unităţi). Numărul salariaţilor avusese o traiectorie mult mai puţin sinuoasă, reducându-se treptat cu nu mai puţin de 66% între 1990 și 2004. Exporturile de produse auto scăzuseră dramatic, de la 5% din totalul exporturilor de bunuri în 1990 la 1,8% în 2000. Dacia, cel mai mare producător de automobile din ţară și cea mai importantă companie din sector, nu mai exporta practic nimic, dominând însă în continuare o piaţă internă aflată în declin accelerat ca urmare a situaţiei socioeconomice dramatice lăsate în urmă de guvernarea CDR. La acea vreme, beneficiile privatizării companiei din Mioveni erau cel puţin incerte, ea înjumătăţindu-și forţa de muncă la mai puţin de cinci ani după preluarea de către Renault. Uzina de la Craiova trecea printr-o situaţie chiar mai dificilă, compania­mamă Daewoo Motors sucombând ca urmare a crizei asiatice de la sfârșitul anilor 1990, în timp ce ARO devenea încă o victimă a devalizării post-privatizare. În fine, sectorul furnizorilor, care înainte de 1990 cunoscuse o dezvoltare fulminantă ca urmare a politicii de maximizare a gradului de integrare locală a producţiei de automobile, avea un viitor cel puţin incert, privatizarea Dacia scoţând și mai mult în evidenţă vocile care subliniau inadecvarea funciară a furnizorilor autohtoni la realităţile industriale și de piaţă ale secolului 21. Înapoi în prezent, situaţia este radical diferită. Industriei auto îi corespunde astăzi aproxi ­mativ 6% din totalul valorii adăugate brute din economia concurenţială, 3,7% din totalul salariaţilor din economie și 13,5% din valoarea 1. Luând în calcul și produsele de cauciuc și raportându-ne doar la exporturile de bunuri, industria auto asigura în 2017 nu mai puţin de 19,7% din exporturile totale. Date Eurostat și INS. totală a exporturilor României. ¹ Fabricarea autoturismelor și a pieselor pentru auto ­vehicule a devenit între timp cea mai importantă ramură industrială a ţării și unul dintre pilonii de bază ai economiei naţionale, fapt puternic întărit de evoluţiile post-criză. Pe lângă cele două mari uzine de autoturisme și motoare, zeci de furnizori internaţionali și-au dezvoltat operaţiuni în România, producând o gamă vastă de componente și subansamble— de la cablaje electrice la cutii de viteze. Industria furnizorilor cuprinde peste două sute de unităţi productive cu cel puţin 100 de salariaţi, producătorii mari de cablaje(Leoni, Dräxlmaier) având fabrici care rivalizează ca mărime cu uzinele de autoturisme. Peste 90% din salariaţii din industria auto lucrează astăzi pentru întreprinderi multinaţionale, cărora le revine și o pondere similară din valoarea adăugată totală a sectorului. Prin comparaţie, în 2003 aproape două treimi din salariaţi lucrau pentru întreprinderi cu capital predo ­minant autohton, cărora le revenea aproape jumătate din valoarea adăugată totală. Această evoluţie mai mult sau mai puţin spectaculoasă a industriei auto de-a lungul ultimului deceniu și jumătate reflectă într-o mare măsură transformarea de ansamblu a economiei României prin integrarea din ce în ce mai strânsă în peisajul economic al Uniunii Europene. Odată cu aderarea la UE, România a beneficiat de extinderea geografică a lanţurilor valorice ale industriei auto vest-europene către est. Investiţiile străine directe au explodat, capitalul străin a devenit dominant, iar producţia s-a reorientat rapid și masiv către export. Costul acestei dezvoltări fulminante nu este însă deloc mic, economia României devenind din ce în ce mai dependentă de mediul ciclic și extrem de competitiv al industriei auto vest-europene. Din acest punct de vedere, peisajul românesc este deja foarte bine conturat: o piaţă internă limitată, care contează din ce în ce mai puţin în ecuaţia economică a operaţiunilor industriale; o structură industrială clar circum ­scrisă, în care predomină activităţile de asamblare manuală și în care funcţiile de cercetare-dezvoltare sunt limitate; influenţă 3