București ȘTEFAN GUGA| INDUSTRIA AUTO, ÎNCOTRO? TENDINŢE GLOBALE, PERSPECTIVE PERIFERICE muncă ieftin ă, determinat de combinaţia dintre cererea din ce în ce mai mare din partea companiilor străine și oferta din ce în ce mai redusă ca urmare a evoluţiilor demografice și în special a migraţiei masive pentru muncă în străinătate. Această problemă este resimţită mai puternic în industria auto decât în alte sectoare ale economiei, din cel puţin două motive. În primul rând, creșterea ocupării a fost mult mai puternică în industria auto decât în alte sectoare ale economiei, și mai ales în restul industriei prelucrătoare. În 2017, numărul total de salariaţi din industria auto depășise 180 de mii, faţă de sub 100 de mii în 2009. Industriei auto îi revin astăzi în jur de 3,7% din totalul salariaţilor din România(faţă de 2,1% în 2009) și nu mai puţin de 15,3% din totalul salariaţilor din industria prelucrătoare(faţă de 8,9% în 2009). C ererea de forţă de muncă este mai mare în industria auto decât în alte sectoare, în cea mai mare parte datorită creșterii accelerate a sectorului de componente. În al doilea rând, gradul foarte ridicat de concentrare geografică a industriei auto exacerbează problema deficitului de forţă de muncă ieftină, problemă care practic nu există în zone fără industrie puternică. Proximitatea clienţilor finali face ca investiţiile auto să fie concentrate predo ­minant în vestul și centrul ţării, patru judeţe (Arad, Argeș, Sibiu și Timiș) cumulând jumătate din forţa de muncă din industria auto din România(harta 1). Problema deficitului de forţă de muncă ieftină este deosebit de acută în Banat și în judeţe ca Brașov și Sibiu, unde ocuparea în industria auto are o pondere impresionantă în totalul ocupării(harta 2). Acestea sunt și zonele în care investiţiile s-au concentrat în ultimii ani, fiind vorba de producători de componente care au foarte puţine legături cu uzinele de la Craiova sau Mioveni. Reacţia companiilor la deficitului de forţă de muncă ieftină a fost dublă. Pe de o parte, implicarea într-o adevărată campanie medi ­atică pentru prevenirea creșterilor salariale, intervenţiile angajatorilor în spaţiul public fiind la ordinea zilei de la apariţia primelor semne de schimbare a situaţiei pe piaţa muncii în urmă cu aproximativ doi ani. Sunt incluse aici și ameninţările cu relocalizarea activităţilor din România către periferii încă mai ieftine ca Marocul, Serbia sau chiar Ucraina. Pe de altă parte, exercitarea unei presiuni suplimentare asupra departamentelor de resurse umane pentru a recruta în mod constant un număr foarte mare de persoane cu scopul de a acoperi fluctuaţia în creștere a forţei de muncă, în combinaţie cu creșteri salariale moderate— creșteri care, după cum am văzut, nu au schimbat în vreun fel status quo-ul la nivel european și la nivelul economiei României. Reacţia statului la deficitul de forţă de muncă ieftină a fost, de asemenea, una dublă. Pe de o parte, creșterea salariului minim și a salariilor din sectorul bugetar, în speranţa că piaţa va regla apoi în mod automat nivelul salarial în sectorul privat. Pe de altă parte, adoptarea unor măsuri punitive(împotriva așa-zișilor„asistaţi sociali”, spre exemplu) menite să canalizeze presupusele rezerve de forţă de muncă ieftină înspre sectorul privat și să amelioreze măcar temporar situaţia de pe piaţa muncii în favoarea angajatorilor— altfel spus, să reducă deficitul de forţă de muncă ieftină, fără vreo creștere cu adevărat semni ­ficativă a costurilor salariale. Deficitul de forţă de muncă ieftină nu este specific României. ²¹ Se poate spune că este un adevărat sindrom al economiilor de piaţă dependente din Europa Centrală și de Est, pe măsură ce din ce în ce mai mult capital migrează spre est și din ce în ce mai multă forţă de muncă migrează spre vest. Cel puţin din perspectiva acestui ultim mecanism, situaţia României este una extremă, migraţia pentru muncă în străinătate fiind la un nivel foarte înalt. Riscurile sunt cu totul altele decât cele despre care se vorbește în mod curent— relocarea capacităţilor de producţie existente și blocarea investiţiilor potenţiale. În ce privește relocarea capacităţilor existente, 21. Vezi, spre exemplu, cazul Slovaciei. Petr Pavlínek,„Whose success? The state–foreign capital nexus and the development of the automotive industry in Slovakia", European Urban and Regional Studies, 2016, vol. 23, nr. 4, p. 571-593. 28