Comuniștilor. Formațiunea din Republica Moldova a pierdut capacitatea de a controla alegerea președintelui țării în Parlament, ceea ce a accentuat declinul politic al lui Voronin. Una dintre cele mai dificile perioade din punct de vedere al comunicării strategice a opțiunilor de dialog bilateral a fost cea de după 2010. Deși la Chișinău s-au succedat mai multe alianțe declarate pro-europene(cu excepția intervalului marcat de președinția lui Igor Dodon), modul în care aceste formațiunile politice au gestionat agenda integrării europene a fost privit cu suspiciune atât de societatea civilă, cât și de partenerii externi ai Republicii Moldova. Retorica pro-europeană a Alianței pentru Integrare Europeană 1 și 2 nu era însoțită de progrese reale în domenii esențiale precum reforma justiției, consolidarea statului de drept sau creșterea transparenței guvernamentale, iar discrepanța dintre discurs și acțiune a erodat credibilitatea autorităților. După debarcarea prin alegeri anticipate(2009) a Partidului Comuniștilor de la conducerea țării, mai multe partide pro-europene de la Chișinău au reluat sau au reconfigurat relațiile cu formațiuni politice înrudite ideologic din România. Multe partide românești au deschis reprezentanțe în Republica Moldova sau au inclus politicieni moldoveni pe listele de candidați pentru alegerile parlamentare din România – o practică încă prezentă și astăzi. Eficiența acestor strategii s-a dovedit însă limitată în raport cu obiectivele politice prestabilite ale partidelor: cetățenii moldoveni cu cetățenie română votează într-un mod mai puțin previzibil decât anticipează partidele, iar cei care ajung pe listele unor partide românești în Camera Deputaților sau în Senat au un impact redus în activitatea legislativă, remarcându-se doar sporadic prin inițiative sau declarații. Alegerea partenerilor de dialog depindea în mare măsură de poziția și influența liderilor politici din ambele capitale. Traian Băsescu a găsit repere firești de colaborare la Mihai Ghimpu(Partidul Liberal) sau Vlad Filat(Partidul Liberal-Democrat din Moldova) și, ocazional, la Partidul Național-Liberal din Moldova. Social-democrații au abordat un partid cu aceleași idei social-democrate, adică Partidul Democrat din Moldova(PDM), al cărui lider încă era Dumitru Diacov. Anterior alegerilor parlamentare din aprilie 2009, social­democrații de la București menținuseră un dialog constant cu omologii lor din Republica Moldova, conduși de fostul premier Dumitru Braghiș. Evenimentele cunoscute drept„revoluția Twitter” au modificat însă configurația politică la Chișinău, iar PSD din România s-a reorientat către Partidul Democrat din Moldova, formațiune căreia i s-a alăturat și fostul partener al comuniștilor, Marian Lupu. Situația s-a complicat după ce Vladimir Plahotniuc a preluat controlul de facto asupra PDM. Parteneriatul dintre PSD și PDM a început să fie perceput tot mai critic, iar sprijinul necondiționat exprimat de București pentru această formațiune politică a stârnit suspiciuni în rândul opiniei publice moldovenești. Motivele erau legate în mare parte de modul în care Plahotniuc conducea nu doar partidul, ci și instituții-cheie ale statului, consolidând un sistem de putere netransparent și profund contestat în Republica Moldova. Oficial, comunicatele de presă emise în acea perioadă de diferite instituții ale statului român – Administrația Prezidențială sau Ministerul Afacerilor Externe – nu reflectau preocupările societății moldovenești, păstrând aceleași exprimări generale, reci și fără substanță: România va trata Republica Moldova și pe cetățenii acesteia cu respect și va contribui și în continuare la parcursul european al țării, indiferent de cine va constitui majoritatea guvernamentală. Doar în campaniile electorale apărea o retorică mai caldă, când liderii politici români reluau formula afectivă„frații noștri de peste Prut”, în încercarea de a crea o proximitate simbolică. După 2014, Victor Ponta a preluat de la predecesorii săi acest discurs, afișând public o implicare mai activă în relația bilaterală și promovând parteneriatul cu omologul său moldovean, Iurie Leancă. În PSD exista convingerea că, prin această vizibilitate crescută, se putea contracara monopolul simbolic deținut de Traian Băsescu, perceput la Chișinău drept un lider influent și respectat. Ajutorul financiar de 100 de milioane de euro anunțat de Băsescu a dominat mult timp agenda publică și spațiul mediatic. Totuși, conform unor aprecieri, mulți consideră mandatul de premier al lui Victor Ponta drept unul dintre cele mai eficiente pentru implementarea unor proiecte bilaterale concrete, cum este lansarea proiectului gazoductului Iași­Ungheni. Evident, evoluțiile ulterioare aveau să schimbe din nou dinamica relației. După schimbarea guvernului, în perioada mandatului de premier al lui Dacian Cioloș, a apărut în spațiul public noțiunea de„condiționare” a asistenței oferite Republicii Moldova. În funcție de rezultatele livrate, adică de reforme, asistența financiară ar fi urmat să fie intensificată. Dacian Cioloș a fost succedat în funcție de un reprezentant al Partidului Social-Democrat, Sorin Grindeanu, urmat de Mihai Tudose, tot de la PSD. Dialogul bilateral, însă, nu a suferit transformări considerabile. În perioada în care Viorica Dăncilă a fost premier al României, iar la Chișinău fusese investită în fruntea guvernului Maia Sandu, cooperarea bilaterală s-a concentrat pe un set restrâns de proiecte de infrastructură – aproximativ 30 – selectate tocmai pentru a fi rapid implementabile. Această dinamică favorabilă avea să fie încetinită însă de schimbarea guvernării la Chișinău și de instalarea cabinetului condus de Ion Chicu, care a pus pe pauză sau a redus ritmul multor inițiative aflate în derulare. Deși România își menținea sprijinul pentru Republica Moldova, cetățenii săi și parcursul european, comunicarea politică devenea, din nou, mai dificilă. Prietenie asimetrică. O evaluare critică a relației dintre România și Republica Moldova 9