CORNEL BAN, GABRIELA GABOR Recalibrarea înţelepciunii convenţionale: o analiză aprofundată a relaţiilor dintre România şi FMI I. Poziţia FMI faţă de politicile monetare şi financiare ale României Introducere Programul nu a inclus nicio condiţionalitate privind îmbunătăţirea funcţionării cadrului BNR de ţintire a inflaţiei. FMI 2014(p.13). Discuţiile convenţionale pe tema prezenţei FMI în România prezintă guvernul ca fiind partenerul (adesea reticent) de negociere prin excelenţă. În momentul în care economia intră într-o criză a balanţei de plăţi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori după 1989, FMI se aşază la masa negocierilor pen­tru a elabora un program de reformă structurală şi stabilitate macroeconomică prin care să îi convingă pe politicieni să adopte, dacă este absolut necesar, măsuri nepopulare de ajustare fiscală şi priva­tizare. Astfel au definit rapoartele de ţară ale FMI provocările din România la nivelul politicilor atât înaintea crizei, cât şi după aceasta(FMI, 2014). Dis­cursul ţinut de Christine Lagarde la Bucureşti în iu­lie 2013 evidenţia în mod elocvent reformele struc­turale(privatizare şi liberalizare) şi fiscale necesare pentru intrarea, după cum s-a exprimat Lagarde, în familia europeană. Pe de altă parte, relaţia dintre FMI şi banca centrală a României(denumită în continuare BNR) se bucură de mai puţină atenţie, ca şi când acţiunile BNR ar avea o relevanţă mai mică pentru acumu­larea vulnerabilităţilor înaintea crizei şi în cur­sul desfăşurării acesteia. Acest microcosmos al neutralităţii monetare – teoria conform căreia polit­ica monetară nu poate avea efecte“reale”– necesită o analiză deosebit de atentă, întrucât problemele balanţei de plăţi pot avea în egală măsură cauze reale şi/sau monetare şi având în vedere faptul că angajamentele cuprinse în acordurile cu FMI sunt semnate atât de primul ministru, cât şi de guverna­torul băncii centrale. Scopul acestei lucrări este acela de a investiga principalele motive de îngrijorare exprimate în rapoartele de ţară ale FMI faţă de politicile de sta­bilitate monetară şi financiară ale BNR. Acestea sunt grupate pe trei teme distincte: g Regimul de ţintire a inflaţiei: cât de eficace sunt instrumentele de politici? g Managementul lichidităţii: sunt intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară şi cea valutară în acord cu regimul de ţintire a inflaţiei? g Stabilitatea financiară: cum ar trebui regândite după criză paradigma bancară transfrontalieră şi importanţa tot mai mare a intrărilor de portofoliu (managementului balanţei operaţiunilor de capital) Pentru a răspunde la aceste întrebări, sunt impor­tante două observaţii, ca baze metodologice ale lucrării de faţă. Mai întâi, nu există o corespondenţă perfectă între îngrijorările teoretice exprimate de FMI în rapoartele sale de ţară şi consilierea acordată de acesta pe tema politicilor. Lucrarea de faţă abordează acele situaţii în care analiza şi consilierea pe tema politicilor nu se aliniază strâns ca ferestre în economia politică a angajării FMI în problemele monetar-financiare la nivel de ţară. Mai există şi un al doilea punct de divergenţă între con­silierea FMI şi deciziile BNR privind politicile. Cu alte cuvinte, deşi mediul academic şi discursul public din România se concentrează de regulă asu­pra politicii dezacordului dintre guvern şi FMI, BNR a adoptat la nivelul politicilor sale decizii contrare recomandărilor FMI. Raportul trece în revistă aceste contradicţii şi reflectă asupra motivelor pentru care este posibil ca BNR să beneficieze mai uşor decât guvernul de autonomie în elaborarea politicilor pe perioada acordurilor cu FMI. Să fie vorba de natura dezacordurilor, care ţin mai curând de detalii decât de esenţă? Sau de percepţia FMI care vede în ban­ca centrală“cel mai binevoitor interlocutor” de pe scena politică locală, un interlocutor care merită un oarecare grad de autonomie în stabilirea politicilor? Explorând întrebările de mai sus, lucrarea formulează trei argumente: g BNR şi FMI au creat şi continuă să perpetueze împreună mitul că banca centrală controlează condiţiile monetare din economie(şi, în oarecare măsură, pe cele financiare) prin regimul său de ţintire a inflaţiei. Acest mit îi este util băncii cen­trale pentru a se debarasa de răspundere pen­tru evoluţiile economice interne, iar FMI pentru 1