SILVIU MIHAI| ROMÂNIA: REFUGIAȚI ÎNTR-O ȚARĂ DE EMIGRANȚI? Urmarea a fost o dezbatere îndelungată a subiectului în presă, având în centrul atenției interesul României pentru aderarea la spațiul Schengen și doar secundar chestiunea refugiaților. În acest răstimp, președintele Klaus Johannis, cel care, potrivit Constituției, reprezintă țara în afară, a tăcut. Președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, a cerut o dezbatere parlamentară în urma căreia să se formuleze o poziție oficială a României în chestiunea refugiaților. Colegii săi parlamentari însă n-au considerat că acest lucru ar fi necesar. Premierul din acea vreme, social-democratul Victor Ponta, având imaginea serios zdruncinată și fiind deja anchetat de parchet în legătură cu un caz de corupție, s-a exprimat precaut împotriva ideii cotelor obligatorii și a menționat capacitățile limitate ale României, respectiv cele șase centre de primire a refugiaților existente. Potrivit liniei guvernamentale, România n-ar putea așadar primi benevol decât în jur de 1.800 de azilanți, dar și acest lucru ar trebui convenit cu președintele Johannis, cel ce are prerogativele necesare. A rămas însă neclar de ce România nu construiește noi centre pentru refugiați, din banii destinați de UE special acestui demers și de care ar putea profita și lucrătorii români angajați în acest scop. La fel de nel ămurite au rămas și chestiuni politice mult mai importante: de ce, în chestiunea refugiaților, România s-ar izola și mai mult în cadrul UE, lăsându-se antrenată în aceeași tabără cu naționalistul Viktor Orbán, un politician extrem de detestat în România, ale cărui opinii euro-sceptice nu sunt împărtășite de aproape niciun român și a cărui politică este privită în Europa cu mult scepticism, dacă nu chiar cu indignare? Și de ce ar face asta exact guvernul social-democrat al lui Victor Ponta, cu atât mai mult cu cât comparația deloc măgulitoare și deplasată între cei doi politicieni a fost deja făcută? Nu cumva admiterea mai multor refugiați ar putea compensa lipsa acută de medici sau deficite asemănătoare pe piața forței de muncă, ce au luat naștere în urma emigrării către Europa de Vest? Și, în cele din urmă: de ce guvernanții s-ar putea gândi să poziționeze România în tabăra țărilor«anti-refugiați», câtă vreme majoritatea alegătorilor nu împărtășește această atitudine? Într-adevăr, un sondaj al IRES, publicat în luna septembrie a anului trecut, a arătat că 60% dintre români sunt de acord cu primirea refugiaților. Chiar și la întrebarea dacă sunt de acord ca azilanții să fie cazați în orașul sau comunitatea respondenților, jumătate dintre cei chestionați au răspuns afirmativ. Rezultatele acestui sondaj confirmă impresia că ieșirile disonante și replicile tăios rasiste, ce denotă o atitudine de respingere fundamentală a refugiaților în țări precum Ungaria, Cehia, Polonia sau Slovacia, joacă un rol mai degrabă secundar în România. Demonstrații islamofobe ca la Varșovia sau la Praga nu s­au văzut la București. Pe acest fundal, multe voci din mass media, dar și majoritatea deputaților români în Parlamentul European au argumentat că ar fi înțelept ca atitudinea prin care fostul guvern Ponta respingea cotele obligatorii de refugiați să fie revizuită. Astfel, deputata Renate Weber(ALDE) atrăgea atenția asupra datoriei de a fi solidari cu țări depășite de situație precum Italia, unde de altfel trăiesc și plătesc impozite aproximativ un milion de români. Colegul ei, Cristian Preda(PPE), a calificat cifrele de refugiați pe care cabinetul de la București se declara pregătit să le accepte drept«ridicole» și «rușinoase». Cu atât mai puțin de înțeles pentru comentatori a fost reacția președinteului Johannis, atunci când în sfârșit a rupt tăcerea și și-a însușit opinia guvernului.«România vrea să se arate solidară și susține cotele voluntare, dar nu cote obligatorii. Vom primi 1.785 de refugiați, mai mult nu», a spus președintele într-o intervenție televizată, cu puțin timp înaintea de ședința hotărâtoare a Consiliului de Minștri al UE, când mai ales Germania, dar și țările cele mai afectate de problemă, Italia și Grecia, au vrut să impună un sistem de cote obligatorii. La câteva zile după această declarație, pe 22 septembrie 2015, când Consiliul UE a adoptat propunerea germană – în mod surprinzător cu o majoritate calificată și nu cu consensul uzual, dar nicidecum obligatoriu –, șeful statului român s-a aflat din nou în fața camerelor de televiziune și s-a văzut nevoit să-și recunoască înfrângerea. Totodată a declarat că situația n-ar fi critică, fiindcă România ar avea capacitatea necesară de a primi numărul de refugiați prevăzut în decizia UE. De asemenea, țara sa nu ar intenționa să conteste decizia, așa cum anunțau c-o vor face Slovacia sau Ungaria. Majoritatea presei a calificat această schimbare bruscă de poziție drept o încercare neîndemânatică de a bagateliza 4