SILVIU MIHAI| ROMÂNIA: REFUGIAȚI ÎNTR-O ȚARĂ DE EMIGRANȚI? înfrângerea, trăgând concluzia că Johannis a picat la primul său examen important de politică externă. Cum de tocmai el, un sas transilvănean ce a câștigat alegerile din 2014, spre surprinderea tuturor observatorilor, cu promisiunea că România se va apropia politic, economic și cultural de Germania, s-a opus în mod inutil politicii Berlinului, doar ca s-o dea în bară – s-a spus prin unele talk-show-uri. Nu se întrezărește ascensiunea populismului de dreapta Atât președintele Johannis, cât și noul cabinet Cioloș, în funcție din noiembrie 2015, rămân la poziția lor de respingere din principiu a cotelor obligatorii. Prin decizia luată cu majoritate în Consiliul European, România ar trebui să primească de fapt 6.350 de refugiați; până acum, dintre aceștia, n-a sosit niciunul în România. Asta se explică prin procedurile lungi și birocratice de transfer și prin situația parțial haotică a înregistrării refugiaților în Grecia și Italia, cele două țări sud-europene ce reprezintă prima destinație a refugiaților. Până la sfârșitul lui ianuarie 2016, așadar în primele patru luni de după decizie, în întreaga UE abia dacă au fost redistribuiți 500 de azilanți dintr-un total de 160.000. Există câteva motive care fac plauzibilă supoziția că bilanțul transferului prin sistemul de cote va rămâne unul modest. Să ții granițele deschise și totodată să silești oamenii să rămână într-o țară în care nu vor să trăiască nu poate fi o soluție practicabilă pe termen lung. Nimeni nu știe asta mai bine decât românii înșiși. Mulți emigranți români în căutare de muncă au plecat într-o perioadă când țara lor nu era membru al UE și când încă nu puteau profita nici de mobilitatea forței de muncă în Europa. Cu toate acestea, au plecat și și-au creat singuri șansele la o viață mai bună, la muncă și la venituri mai mari, prin prezența lor în țările vest-europene din UE. Urmând logica acestui argument, devine limpede că, în ț ări est-europene precum România, o formă judicioasă de solidaritate în chestiunea refugiaților n-ar trebui exprimată în numărul persoanelor luate în calcul, ci în sume în euro. Însă asta ar însemna ca acele state membre ce sunt mai puțin căutate ca destinație pentru refugiați să plătească un fel de compensație de solidaritate sau să renunțe la o parte din finanțările UE ce li se cuvin, în beneficiul acelor țări unde vor să trăiască mai mulți refugiați. O concluzie nu tocmai agreabilă, dar care ar putea fi formulată drept o contra-propunere românească, dacă România tot vrea să joace un rol mai activ la Bruxelles, după cum o subliniază mereu președintele Johannis și premierul Cioloș. După noiembrie 2015, odată ce discuția despre cote s-a mai atenuat, iar numărul refugiaților ajunși în UE a mai scăzut, mass media românești și-au îndreptat atenția spre alte subiecte, în principal de politică internă. Protestele ce au dus la demisia guvernului Ponta au inaugurat un an electoral în care cele două tabere politice tradiționale au intrat cu stângul, slăbite și discreditate. Pe lângă noi progrese în combaterea corupției, majoritatea alegătorilor așteaptă de la clasa politică un răspuns convingător la întrebarea ce trebuie făcut, pentru ca România să le ofere propriilor cetățeni șanse mai bune, instituții de stat funcționale și un standard de viață mai înalt. În România, UE se bucură în continuare de o cotă de încredere aflată de ani de zile la un nivel cel puțin dublu față de încrederea acordată propriului guvern – un alt mare contrast față de statele de la Visegrád. Pe acest fundal, e puțin probabil ca, la alegerile locale sau parlamentare din acest an, forțele politice populiste de dreapta să mobilizeze electoratul cu un discurs euro­sceptic sau cu sloganuri împotriva migrației. Lăsând la o parte încercările fostului președinte Traian Băsescu de a reveni în grațiile electoratului, nu există actori politici care să se poată poziționa mai la dreapta decât tabără liberală din jurul lui Klaus Johannis. Și chiar și B ăsescu a promovat de-a lungul a zece ani, în timpul mandatelor sale, un curs hotărât pro-european de integrare, inclusiv măsuri draconice de austeritate, pe care le-a justificat mereu ca fiind cerința Bruxellesului și a Berlinului. Pe moment și în viitorul apropiat, apariția unor personaje de tip Viktor Orbán sau Jarosław Kaczyński în România e improbabilă – prea mult tânjește marea majoritate a cetățenilor români să ajungă în sfârșit în rând cu Europa, prea mare e neîncrederea față de clasa politică a țării și prea puțin credibil sună orice formă de excepționalism românesc. Desigur că evenimentele recente precum atentatele teroriste din Paris sau abuzurile sexuale din Köln au fost 5