ORIGINILE PROFUNDE ALE EUROSCEPTICISMULUI ROMÂNESC. NAȚIONALISM, LEGIONARISM, NAȚIONAL-COMUNISM 3 ORIGINILE PROFUNDE ALE EUROSCEPTICISMULUI ROMÂNESC. NAŢIONALISM, LEGIONARISM, NAŢIONAL-COMUNISM Euroscepticismul românesc își trage rădăcinile dintr-o îndelungată tradiție a respingerii valorilor occidentale, prezentă în întreg arealul est-european începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Deși curentul naționalist a fost un fenomen eminamente internațional prin modalitățile sale de propagare, înrădăcinarea sa în diferitele comunități etno-culturale a determinat o diferențiere a reperelor, formelor și intensității acestuia(Werts, Scheepers și Lubbers, 2012). În spațiul dominat cultural de tradiția ortodoxă, naționalismul a înglobat ideea existenței unei specificități spirituale colective diferită de cea apuseană, singura care ar garanta menținerea și afirmarea identității colective. Dacă o bună parte a conservatorilor tradiționaliști români de până la Primul Război Mondial au privit discursul naționalist cu o anumită prudență, tocmai fiindcă acesta era asociat curentului liberal de inspirație occidentală(Vlad, 2006), recompunerea politică din perioada interbelică a impulsionat fuziunea ultra­conservatorismului cu accente religioase cu naționalismul radical, rezultatul fiind consolidarea mișcărilor intelectuale și politice anti-democratice și anti-occidentale. Mișcarea Legionară a fost, în mod evident, cea care a galvanizat și a direcționat elementele componente ale acestui curent, oferindu-le consistență și concretitudine ideologică și politică(Schmitt, 2017). Au existat însă și numeroase alte platforme, plecând de la cele cu o orientare dominant cultural-literară, precum sămănătorismul sau poporanismul(Ornea, 1998), și până la cele care au susținut osatura ideologică, strategia politică și orientarea internațională a regimurilor carlist și antonescian. Toate acestea au avut ca element comun respingerea democrației și a parlamentarismului, a modernizării culturale, a societății burgheze, percepute ca intruziuni ideologice nefirești ale unei ordini importate dintr-un Occident criticat, după un model spenglerian, ca fiind unul decadent sau chiar muribund. În mod aparent, după 1945, instaurarea regimului comunist a inghețat temporar aceste curente, impunând egalitarismul de inspirație marxist-leninistă, internaționalismul și doctrina statului multinațional. De fapt, acest regim a contribuit în ambele sale mari etape – cea internaționalist-bolșevică și cea național­comunistă – la consolidarea retoricii anti-occidentale. În prima etapă, prin desemnarea» anglo-americanilor« și, în general, a statelor occidentale ca dușmani obiectivi ai ordinii socialiste. În cadrul acestui discurs, deși nu putea fi evidențiată ca atare, din motive ideologice lesne de înțeles, ideea apartenenței culturale a românilor la tradiția pravoslavnică răsăriteană era utilizată în mod implicit, fiind deghizată în retorica asupririi de clasă ca experiență istorică împărtășită de popoarele estice» obidite« (Boia, 2016). Începând cu anii 1960 însă, odată cu intrarea în etapa național­comunistă, identitarul național devine elementul fundamental care permite legitimarea regimului de la București. Discursul anti-occidental este, de acum, asociat în mod transparent cu ideea superiorității culturii autohtone, cimentate de caracterul său ancestral și de experiența traumatică, dar formatoare a luptei multiseculare pentru neatârnare, duse, în special, împotriva marilor imperii. În panteonul național-comunismului românesc, folclorul, datinile, specificul cultural-lingvistic, precum și istoria luptei pentru unitatea națională converg către instaurarea unei ordini socialiste cu specific național și legitimează regimul condus de» cel mai iubit fiu al țării«, Nicolae Ceaușescu. Timp de mai bine de două decenii, această retorică a consolidat izolaționismul, naționalismul» pășunist«, resentimentul față de minorități, în special față de minoritatea maghiară, precum și teama față de străini, mai ales față de occidentali, bănuiți că ar intenționa să» uneltească« împotriva statului național unitar român(Soare, 2014). Căderea regimului comunist din decembrie 1989 găsește o Românie izolată pe plan extern, cu o populație lipsită de accesul la produsele și serviciile de bază, îndoctrinată în mod sistematic în legătură cu pericolul reprezentat de străini, mai ales de occidentali, de minoritățile etnoculturale, și, în general, de orice alte grupuri care nu se suprapuneau pe modelul monist identitar-ideologic promovat de regim. 5