FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG EUROSCEPTICISMUL ROMÂNESC 4 CINE SUNT EUROSCEPTICII ROMÂNIEI ȘI CE SUSŢIN EI? ACTORI, IDEI, MANIFESTĂRI PUBLICE Începuturile tranziției postdecembriste românești au fost grevate de moștenirea național-comunistă, care a facilitat instalarea la putere a lui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale. Primii ani ai tranziției au fost marcați de hegemonia retoricii paternalist­naționaliste, în cadrul căreia deschiderea față de Occident era temperată de imperativul» neamestecului în treburile interne« (Gherghina și Mișcoiu, 2014: 13-19). Episoade precum conflictul interetnic româno-maghiar de la Târgu Mureș din martie 1990 sau mineriadele din iunie 1990 și septembrie 1991, criticate de către cancelariile occidentale, au adâncit falia între noul regim și statele vestice. În mod implicit, dar uneori într-o manieră cât se poate de evidentă, preocupările unor organizații europene, precum Consiliul Europei, față de situația minorităților naționale au fost legate de o pretinsă susținere a acestora acordată pretențiilor » iredentiste« ale Ungariei. Vizitele de monitorizare efectuate periodic în România de către Înaltul Comisar pentru Minorități al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE), Max van der Stoel, erau percepute de către autoritățile de la București și de către o parte a opiniei publice ca forme de intruziune în viața socială și politică a țării(Mișcoiu, 2006; Mișcoiu și Harda, 2007). Primii pași în relația cu organizațiile europene sunt făcuți deci în mod ezitant: pe de o parte, exista dorința de recunoaștere și legitimare internațională, pe de altă parte, reapăreau temerile adânc înrădăcinate în mentalul colectiv referitoare la presupuse intenții ascunse ale străinilor și la raporturile privilegiate ale acestora cu grupurile minoritare din România(Gallagher, 1995). Emergența primului partid naționalist postcomunist – Partidul Unității Naționale Române(PUNR) – are loc în această perioadă și răspunde în mod direct temerilor legate de perspectivele adoptării unor forme de autonomie pe criterii etnice obținute de minoritatea maghiară cu sprijin din partea instituțiilor europene și internaționale. PUNR, care reușise să se înrădăcineze în cea mai mare parte a Ardealului și pentru care, în 1992, vota, la nivel național, un alegător din zece, lua adeseori în colimator » Consiliul Europei, cu interesele sale străine de neam și de țară«, apropiat» Ungariei și cozilor sale de topor din România« (Gherghina și Mișcoiu, 2010: 36-40). Idei asemănătoare sunt vehiculate cu un remarcabil succes public și într-o manieră mai spectaculoasă și mai teatrală de către poetul și senatorul Adrian Păunescu, animatorul cenaclului » Totuși iubirea«. În primii 15 ani ai postcomunismului românesc, în cadrul unor spectacole în care patriotismul melodramatic se exprima nu doar prin poezie, ci și prin muzică populară și folk, Păunescu a întreținut și accentuat tematica pierderii identității naționale în Europa, a degradării culturale și materiale a românilor care rezultă din» vânzarea țării și a sufletului«, a » umilirii constante« a poporului român de către» pretinșii noștri salvatori«(Păunescu, 1994: 3). Elocvente pentru acest tip de euroscepticism precoce și, deopotrivă, atavic sunt versurile poeziei sale» Români prin Europa«(Păunescu, 1995): [...] Noi suntem infractorii de serviciu Ai Europei, care stă la pândă, Așa cum e cu alții iertătoare Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.[...] Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor 1990 și mai ales după realizarea unui consens istoric între marile partide românești(la Snagov, în 1995) și, apoi, după victoria lui Emil Constantinescu și a Convenției Democratice din România, discursul oficial s-a transformat în mod deschis în unul pro­occidental, iar obiectivul strategic al țării a devenit aderarea la NATO și la UE. În condițiile în care influența PUNR scăzuse odată cu participarea acestuia la coaliția de guvernare din perioada 1994-1996, nucleul dur al anti-occidentalismului a fost preluat de o parte a opoziției grupate în jurul lui Corneliu Vadim Tudor și al Partidului România Mare. Cu un discurs mai radical și mai virulent decât cel al PUNR și cu o reprezentativitate politică ce depășea spațiul intra-carpatic, PRM nu a ezitat să înfiereze » diktatele de la Washington, Strasbourg și Budapesta« în favoarea» acaparării avuției neamului românesc«. Având convingerea că ne confruntăm cu spectrul real al pierderii suveranității naționale și că» forțe obscure atentează la integritatea țării noastre«( România Mare, 1998: 3), Corneliu Vadim Tudor insista asupra faptului că» România, dacă nu va fi unită, va pieri. Într-un regim de federalizare internațională, vom fi sclavii Europei, vom fi maturători in Europa«(Dano, 2021). Succesul acestui tip de discurs a fost confirmat de rezultatul 6