CINE SUNT EUROSCEPTICII ROMÂNIEI ȘI CE SUSȚIN EI? ACTORI, IDEI, MANIFESTĂRI PUBLICE excelent obținut de PRM la alegerile din 2000, când Vadim Tudor s-a calificat în cel de-al doilea tur de scrutin al prezidențialelor. Acest episod a fost urmat însă de izolarea parlamentară a PRM și de revenirea la putere a unui Partid Social Democrat devenit mult mai pro-european. La începutul anilor 2000, orientarea euro-atlantică a României a înecat criticile anti-occidentale într-un ocean de consens declarativ eurofil și pro-american. Aderarea la NATO din 2004 și progresele înregistrate în negocierile pentru aderarea la UE au anesteziat temporar mișcările naționaliste și au determinat rarefierea discursurilor care se opuneau integrării europene. Pe de altă parte, au determinat și apariția și dezvoltarea unor platforme și mișcări ultra-conservatoare, naționaliste și extremiste aflate în afara parlamentului și, în general, a vieții politice mainstream, proces impulsionat de generalizarea utilizării internetului și de explozia blogurilor și forumurilor de opinie virtuale, fenomene care s-au produs pe parcursul acestui prim deceniu al mileniului. Grăitoare în acest sens este evoluția Asociației Noua Dreaptă, fondată în 2000 și care se consolidează din punct de vedere ideologic și organizațional, devenind o voce importantă a național-ortodoxismului, în directul siaj al legionarismului interbelic(Shafir, 2008). Deși se transformă în partid politic în 2015, Noua Dreaptă se impune mai degrabă ca mișcare radicală militant-asociativă, remarcându-se prin virulența discursului naționalist. În aceeași perioadă, alte grupări având o capacitate de acțiune mai redusă completează spațiul politic al anti­occidentalismului și euroscepticismului, lăsat de izbeliște de un PRM aflat în cădere liberă și având de acum un discurs mai degrabă neutru față de Uniunea Europeană. mai ales campania prezidențială a premierului social-democrat Victor Ponta au fost plasate sub sloganul» Mândri că suntem români!«. Apropieri îngrijorătoare și conivențe inexplicabile cu filonul naționalist au devenit manifeste și în rândul Partidului Național­Liberal(PNL) odată cu alegerile locale din 2016, când organizația București a PNL l-a propus candidat pentru Primăria Capitalei pe controversatul Marian Munteanu, membru al platformei civice naționale» Alianța Noastră«(Neagu, 2016). Ulterior, reacțiile puternice din partea societății civile românești și a partenerilor externi au dus la distanțarea ambelor partide mainstream de acest tip de discurs. Din aceste devieri au rezultat însă mai multe inițiative politice dornice să exploateze sentimentul eurosceptic în România. Un exemplu în acest sens este apariția Partidului România Unită (PRU), fondat în 2015 de către un fost deputat PSD, partid care și­a propus de la bun început să militeze pentru» protecționism economic« și» împotriva adoptării de către România a monedei Euro«(Merticariu, 2015), în vreme ce unii lideri ai partidului se remarcaseră deja prin militantismul lor în favoarea părăsirii de către România a Uniunii Europene și a NATO(Câmpeanu, 2016). PRU a fost, de asemenea, și singurul partid care a practicat retorica anti-migranți, blamând UE pentru politicile sale favorabile primirii refugiaților de către țările membre și denunțând» pericolul islamic«(PRU, 2016). În urma succesului limitat în alegeri(2,6% în 2016), PRU a încercat să coaguleze o alianța politică alături de Noua Dreaptă și PRM, alianță eurosceptică numită sugestiv Blocul Identității Naționale în Europa/BINE(Postelnicu, 2017), dar care s-a destrămat la scurt timp după înființare. Deși nu s-au manifestat ca partide virulent eurosceptice, Partidul Noua Generație(PNG) și Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PPDD) au fost două mișcări populiste cu accente național­ortodoxiste, respectiv socialiste, care au contribuit la discredi ­tarea sistemului instituțional și a politicii mainstream în percepția publică din România. Dacă PNG nu a fost niciodată partid parlamentar, PPDD a reușit perfomanța de a ocupa poziția a treia la alegerile parlamentare din 2012, alegeri care au avut loc în urma crizei economice izbucnită în 2009, într-un context marcat de neîncrederea generalizată a electoratului în instituțiile naționale și al erodării capitalului de încredere al instituțiilor europene(Gherghina și Mișcoiu, 2014). Deși a obținut 14% din voturile alegătorilor în 2012, partidul nu a rezistat mai mult de o legislatură în Parlamentul României, majoritatea parlamentarilor săi migrând la alte partide, în final dispărând din viața publică prin absorbția în Uniunea Națională pentru Progresul României(UNPR). Surprinzător, pe fondul destrămării PPDD și al absenței partidelor naționaliste din parlament, am asistat la conturarea unor accente naționaliste în sânul partidelor politice mainstream, atât la stânga, cât și la dreapta. În interiorul PSD, fenomenul a fost vizibil începând din 2014, când campania pentru alegerile europene și Frustrarea acestor grupări și platforme eurosceptice față de performanța clasei politice autohtone în raport cu instituțiile europene sau cu presiunile globalizării este motorul numero a­selor inițiative care apar după 2010 în venă conservator­naționalistă. Producțiile intelectuale ale personalităților care gravitează în jurul acestor mișcări trădează o preocupare constantă legată de pericolul omogenizării culturale produse de globalizare, în fața căreia singura salvare ar fi apartenența la națiune, înțeleasă exclusiv drept comunitate etnică și confe ­sională. Trecutul istoric este de asemeni interpretat în cheie conservator­naționalistă. Occidentul capitalist este acuzat că și-a pierdut reperele spirituale și că a cedat în fața unei globalizări dominate de consumerism și hedonism. Corectitudinea politică este denunțată la rândul ei ca un simptom al decăderii culturale a Occidentului postmodernist și ca instrument ideologic al extinderii globalizării în toate domeniile vieții sociale și culturale. Pe acest tipar este respins și importul de modele din afară. În cazul altor nume din spațiul publicistic, asistăm la conturarea unui euroscepticism cu o bază inițial economică, dar care se extinde la ansamblul domeniilor vieții politice și sociale. 7