CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI În acest raport ne-am îndreptat atenția asupra măsurilor de protecţie socială menite să asigure bunăstarea persoanelor şi a familiilor cu venituri scăzute, care se confruntă cu sărăcia datorită şomajului, defavorizării structurale, bătrâneţii sau altor situaţii de vulnerabilitate. Am arătat că prestațiile de asistență socială sunt inadecvate în raport cu pragul monetar relativ al riscului de sărăcie și cu salariul minim, valorile lor fiind erodate odată cu devalorizarea în termeni reali a indicatorului social de referință (ISR) introdus în 2008 și rămas neindexat de atunci. Am evaluat impactul macro-economic al creşterii valorii ISR, etalonului principal al prestațiilor sociale, demonstrând că mărirea acestuia ar avea un efect pozitiv asupra creşterii economice, estimat la 0,9% din PIB. Cu toate acestea, problemele complexe ale configurării generale și ale administrării normative a măsurilor de protecție sociale din România nu pot fi soluționate doar prin creşterea ISR. Analiza prezentată privind funcţionarea sistemului de protecţie socială conduce la următoarele recomandări imperative și fezabile din punct de vedere economic: Ar trebui stabilită o procedură clară de indexare a ISR, în relaţie cu pragul sărăciei monetare şi salariul minim net, iar indexările ar trebui să aibă loc cel puţin anual. Cele mai importante prestații de asistență socială adresate celor cu venituri scăzute,, anume venitul minim garantat, alocaţia pentru susţinerea familiilor cu copii şi pensia socială minimă ar trebui indexate în relaţie cu ISR cel puţin anual. Valorile ajutorului social acordat în baza VMG ar trebui diferenţiate în funcție de situaţia locativă a solicitanţilor. Cei care nu dețin locuință în proprietate sau sunt de facto lipsiţi de adăpost ar trebui fie să beneficieze de locuinţe sociale, fie să primească prestații financiare mai mari pentru a-şi putea acoperi nevoile locative. Serviciile publice de asistență socială la nivel local ar trebui să întocmească evidența persoanelor şi a familiilor care se confruntă cu marginalizarea socială(Legea 116/2002) şi să adopte o abordare integrată a serviciilor și prestațiilor sociale necesare incluziunii sociale. În acest scop, administraţiile locale şi direcţiile judeţene ar trebui să-şi sporească capacitatea de a identifica şi de a adresa situaţiile de marginalizare socială prin angajarea de personal calificat şi asigurarea unei alocări bugetare suficiente pentru beneficiile şi serviciile în natură fundamentale precum locuinţele sociale, cantinele sociale, unităţile de îngrijire a copilului, medierea locurilor de muncă şi altele. Subcontractarea acestor servicii către sectorul civil privat(chiar şi organizaţiile non-profit) comportă riscul ca, cele mai dificile cazuri, care consumă resurse substanțiale fără a prezenta adesea vreun semn de ameliorare, să rămână netratate, deoarece povara lor este prea grea pentru sectorul civil. O abordare integrată a asistenţei sociale pentru persoanele şi familiile precare care dispun intermitent de locuri de muncă versus prestații sociale necesită deopotrivă servicii integrate şi complexe la nivel local şi un cadru legislativ naţional care asigură, pentru perioadele intermediare, continuitatea unor măsuri colaterale fundamentale precum asigurarea de sănătate, subvenții pentru locuinţă şi încălzire etc. Ținând cont și de durata demersurilor birocratice, considerăm că ar trebui să existe un interval de cel puţin trei luni între momentul în care o persoană nu se mai califică pentru VMG şi momentul în care măsurile colaterale precum asigurarea de sănătate, ajutorul pentru încălzirea locuinței sau alte subvențiisunt retrase. În mod similar, ar trebui oferită o perioadă de acomodare în cazul în care o persoană aparţinând unei familii beneficiare de VMG îşi găseşte un loc de muncă. Sugerăm ca acordarea VMG să continue timp de încă cel puţin o lună după ce o persoană nu se mai califică din cauza angajării într-un loc de muncă, pentru a asigura o tranziţie lină de la VMG şi munca precară către statutul de salariat. Părinţii care nu au dreptul la indemnizația pentru concediul de creștere a copilului mai mic de doi ani(trei ani, în cazul copiilor cu dizabilităţi) ar trebui să primească sprijin financiar ca părinţi, ținând cont de obligațiile familiale inerente de îngrijire a copilului mic, pentru a proteja de sărăcie familiile cu copii mici. Ar trebui să se renunţe la penalizarea familiilor care nu pot asigura frecventarea regulată a şcolii de către copii. În schimb, ar trebui oferit sprijin educaţional prin intermediul unor programe subvenţionate de after-school şi prin extinderea reţelei de mediatori şcolari în comunităţile marginalizate. Accesul la îngrijirea și educația subvenţionată a copilului (creşe şi grădiniţe) ar trebui îmbunătăţit, mai ales în zonele rurale, pentru a-i scuti pe fraţii mai mari de responsabilitatea îngrijirii celor mici atunci când părinţii lucrează. Tichetul lunar pentru frecventarea grădiniţei acordat familiilor cu venituri mici serveşte ca un stimulent binevenit, dar barierele de acces trebuie neapărat înlăturate. Politicile de„housing first”(prioritizarea accesului la locuință) ar trebui integrate în măsurile de protecţie socială, mai ales în cazul celor mai vulnerabili. Trebuie asigurată finanţare de la bugetul central pentru creşterea stocului de locuinţe sociale, iar pentru cei mai vulnerabili trebuie să se asigure criterii de acces echitabile. Sistemul indemnizațiilor de şomaj ar trebui regândit printr-o mai mare accesibilitate a condiţiilor de participare, anularea actualului sistem de sancţiuni şi crearea de politici active privind pieţa muncii care facilitează mobilitatea regională. Aşa cum arată OCDE(2019) pentru cazul Letoniei, o ţară cu disparităţi regionale similare celor ale României, politicile active privind pieţa muncii care oferă sprijin pentru acceptarea locurilor de muncă îndepărtate au crescut mobilitatea și ocupareaîn rândul persoanelor neangajate. 21