CONTEXT EUROPEAN Cu excepția Franței, statele membre ale UE se limitează la crearea cadrului juridic pentru PFS, inclusiv în ce privește acordarea de stimulente fiscale, lăsând la latitudinea firmelor decizia de a acordă aceste beneficii sau nu. În anumite state membre, legea cere acordarea de PFS doar în urma unui acord cu reprezentanții angajaților, pe când în altele se stipulează explicit instituirea PFS doar pe calea negocierii colective(Weltz and Fernández-Macias 2008). Ce fel de firme sunt mai înclinate să acorde partajare a profitului? 1. Firmele mai mari Partajarea profitului tinde să crească o dată cu dimensiunea firmei: 13% dintre firmele care au între 10 și 50 de angajați optează pentru aceste aranjamente, pe când cele care au între 50 și 199 de angajări ajung la 22%. Procentul urcă la 28% dintre firmele cu peste 200 de angajați. Firmele mici (sub 50 de angajați) au dificultăți majore în a acorda PFS din cauza costurilor administrative mari. 2. Firmele sindicalizate Participarea financiară este practicată de către 21% dintre firmele private unde există un organ de reprezentare a angajaților, procentul scăzând la 10% acolo unde această reprezentare nu există. 3. Întreprinderile financiare și cele cu o mare proporție de gulere albe și de salariați care efectuează munci complexe. În general, nivelul de pregătire al salariaților este mai mare în companiile cu PFS(Pendleton 2019). 4. Întreprinderile din țări cu un înalt nivel de reglementare a piețelor financiare și nefinanciare reduc incidența PFS (Raith 2003). În schimb, țările cu negociere colectivă solidă măresc incidența PFS, deși nu pe calea acordării de acțiuni angajaților(Poutsma, Hendrickx, and Huijgen 2003; Famdale et al 2019). Acolo unde PFS are o lungă istorie, confederațiile patronale rămân foarte favorabile PFS. În același timp însă, ele sunt de obicei extrem de ferme în a apăra dreptul patronatului de a implementa anumite modalități de PFS care convin firmei. În general, patronatele se opun dreptului reprezentanților angajaților de a avea o putere legală de a negocia forma și gestiunea planurilor de PFS(Pendleton 2019). În ce privește rolul sindicatelor, practica europeană nu este tocmai pro-sindicală. Astfel, numai în Belgia legea cere ca PFS să fie supusă negocierii colective. În general, perspectiva sindicală asupra PFS depinde de tradiția ideologică și de baza salarială reprezentată. Sindicatele socialiste și foste comuniste(cum ar fi cele din Italia și Franța) tind să fie mai rezervate decât sindicatele liberale, social-democrate sau catolice, dar și cele din prima categorie lucrează pragmatic cu această instituție. De asemenea, sindicatele din zona muncitorimii manuale sunt mai puțin favorabile decât cele din zona sindicatelor gulerelor albe. Aceste forme de opoziție nu sunt însă rigide, chiar și cei ostili abordând pragmatic problema PFS. Principalul motiv al reticenței sindicale este teama că PFS se poate substitui măririlor salariale ce pot rezulta din negocierea colectivă, că poate slăbi sindicalismul prin efectul de descentralizare la nivel de firmă și că poate slăbi atașamentul angajaților față de sindicatul lor. La nivelul mișcării sindicale comunitare, în 2002 ETUC a susținut oficial PFS cu condiția adoptării de reglementări clare privind egalitatea participării, protejarea angajaților în fața riscurilor financiare nerezonabile, interzicerea substituției cu salariile și consimțământul angajaților și al reprezentanților lor. Datele ne arată că acolo unde sindicatele au puterea de a negocia termenii PFS, acest lucru are un efect pozitiv asupra acoperirii PFS și a planurilor de achiziție de acțiuni pentru salariați(Kalmi et al. 2006). 7