FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG PARTICIPAREA FINANCIARĂ A SALARIAȚILOR 7 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI În funcție de modalitatea în care va fi jalonată legislativ, instituirea prin lege a PFS poate fi o posibilitate de a re-echilibra balanța muncă-capital, poate crește nivelul de bunăstare al salariaților și, dacă se va canaliza spre planuri de economisire, va îmbunătăți finanțarea economiei reale. Studiile de caz sugerează că fondurile salariaților constituite după model suedez nu sunt realiste politic nici chiar în cel mai favorabil context. Faptul că discuția despre fondurile respective nu a mai fost resuscitată în Suedia(Furaker 2016) și mai ales că Planul Meidner a eșuat în cel mai generos și bine finanțat stat al bunăstării- cu o rată record de activitate a salariaților, surplusuri fiscale permanente, industrii de export competitive în proprietate națională, o societate solidară cu ocuparea deplină, în care rată de sindicalizare era de 80% și în care exista o hegemonie culturală a stângii sociale- nu este de natură să dea speranțe realiste că acest model ar putea fi implementat într-o țară ca România, unde situația stă exact pe dos din toate aceste puncte de vedere enunțate mai sus. O altă lecție a eșecului Planului Meidner a fost că discuțiile despre includerea firmelor mici în plaja de obligativitate a PFS s-au dovedit contraproductive politic, aceste discutii ducând la o stare de incertitudine care a împins micii antreprenori într-o alianță defensivă cu firmele mari. Lecția este că orice schemă de PFS trebuie să excludă cu limpezime micii angajatori. Pe de altă parte, consensul din jurul modelului francez„cu geometrie variabilă”, adoptat într-o țară cu sindicate activiste și adversariale, însă extrem de slabe sub raportul densității membrilor lor, sugerează că acesta poate fi o formă durabilă de PFS. Acestea sunt motivele pentru care legislația franceză, favorabilă angajaților, dar aducând beneficii și angajatorilor pe cale fiscală și de mediu de finanțare, s-ar preta cel mai bine ca sursă de inspirație concretă în context românesc. Pe de altă parte, însă, contextul politic al adoptării acestei legislații în Franța(un nou sistem republican, ideologia economică de tip„a treia cale” a echipei De Gaulle, inclusiv a unor patronate franceze de atunci, un lider investit cu prerogative prezidențiale extrem de puternice, presiunea politică a stângii politice în condiții de război rece, un sistem de planificare indicativă a economiei în care coordonarea stat-capital era adânc instituționalizată, existența unei culturi contestatare puternice, dar și a unei creșteri economice susținute timp de 30 de ani ¹²) s-ar putea dovedi greu de replicat, lucru care cere reflecție politică suplimentară, dar mai ales o muncă politică grea pentru cei care vor propune astfel de măsuri în România. Dincolo de aceste considerații, ca recomandare generală, schemele de PFS ar trebui ajustate la recomandările ETUC (Confederația Europeană a Sindicatelor). Asta înseamnă că schemele de PFS ar trebui: (1) concepute pentru toți angajații, nu doar pentru cadrele superioare, pentru ca funcția de redistribuire a schemelor să fie cu adevărat eficace; (2) însoțite de interzicerea substituirii salariului cu plățile din PFS; (3) însoțite de mecanisme de protecție a angajaților împotriva riscurilor financiare nerezonabile; (4) făcute cu implicarea reprezentanților salariaților/ sindicatelor; (5) cu stipularea unui prag de la care se aplică. 12 Loriaux(2007); Lutz(1969). 1 2