FRIEDRICH-EBERT-STIFTUNG PARTICIPAREA FINANCIARĂ A SALARIAȚILOR 5 SUEDIA: EȘECUL FONDURILOR SALARIALE Între 1973 și 1975, o comisie de experți ai celei mai mari confederații sindicale suedeze a muncitorilor manuali, Landsorganisationen i Sverige(LO), comisie condusă de economistul Rudolf Meidner, arhitectul„modelului suedez”, a propus cea mai radicală formă concretă de participare financiară: înființarea unor fonduri ale salariaților care să fie finanțate din aproximativ 20% din profitul firmei, ca dividende acordate angajaților în urma unor transferuri de acțiuni. Propunerea era radicală pentru că aplicarea ei ar fi rediscutat bazele proprietății asupra capitalului în Suedia, bază lăsate nechestionată de către negocierile capital-muncă ce au construit modelul suedez începând cu anii 30(Blyth 2002). Astfel, fondurile salariaților urmau sa fie instituite la nivel de sector în așa fel încât beneficiile tuturor firmelor listate la bursă să se distribuie egalitar între firmele foarte profitabile și cele mai puțin profitabile. Fondurile urmau să fie administrate de niște consilii de administrație dominate de sindicate. Astfel, cu cât firmele erau mai profitabile, cu atât mai repede fondurile angajaților ar fi devenit acționari majoritari. Comisia Meidner a estimat că în câteva decenii fondurile salariaților ar fi devenit majoritare în companiile listate la bursă(Furaker 2016). Planul avea patru obiective explicite: întărirea principiului solidarității în politica salarială prin împărțirea profitului între proprietari și angajați, prevenirea concentrării capitalului privat, acordarea de mai mult control asupra locului de muncă pentru angajați(democrație economică) și creșterea ofertei de capital pentru investiții productive(Furaker 2016). În același timp însă, planul Meidner nu era doar o formă de redistribuire în numerar în conturile angajaților. Astfel, din banii proveniți din dividendele împărțite către fondurile salariaților, o parte urma sa fie reinvestită în firme pentru a mări cota de acțiuni a angajaților, o parte mergea la angajați ca plată în numerar, iar o parte se investea în pregătirea profesională și capacitatea de cercetare a angajaților pentru a-i pregăti sa preia controlul firmelor în momentul când fondurile lor urmau să devină majoritare(Pontusson and Kurvila 1992). Din păcate pentru angajați, această variantă a Planului Meidner a eșuat, social-democrații reîntorși la putere în anii'80 adoptând o variantă mult mai diluată. Ideea însăși de PFS pe calea fondurilor salariale a fost în cele din urmă distrusă de dreapta economică și de criza financiară din 1992. social-democrat(SAP). Au urmat însă o serie de probleme. A fost mai întâi ghinionul electoral: după aproape 50 de ani de dominație neîntreruptă în politica suedeză, social-democrații pierd alegerile din 1976, eșecul fiind atribuit radicalizării social-democrației suedeze(Blyth 2001). Planul Meidner a fost apoi promovat într-un moment de tranziție intelectuală în economia aplicată suedeză de la keynesism la o serie de teorii agregate sub conceptul popular de„neoliberalism.” Această tranziție i-a afectat și pe social-democrați, care la reîntoarcerea lor la putere în 1983 reapar transformați ideologic în sensul aplicării unei forme diluate a fondurilor salariaților: finanțate pe șapte ani cu o mică partajare a profitului și control sindical minim, membrii guvernului având majoritatea conducerii (Pontusson and Kurvila 1992). Se menținea transferul a 20% din profiturile firmelor mari și în fiecare an 3% din capitalul gestionat mergea la fondurile de pensii, însă se instituia pentru achizițiile lor o limită de 7% din piața de capital și 40% din acțiunile unei companii, iar după 1990 nu se mai transferă nici un profit. Fondurile ajung să controleze 2.6% din valoarea listată la bursă, obțin beneficii pe capital investit care sunt peste media din piață și legitimează într-o democrație conceptul de fonduri de investiții colective ca instrument de politică economică(Whyman 2006). Însă în 1992, dreapta întoarsă la putere le privatizează cu scopul de a distruge bazele economice ale unei discuții despre„socialism” în Suedia, la timp pentru crahul financiar din același an creat de o bulă imobiliară umflată de politicile de dereglementare financiară ale aceluiași guvern de dreapta(Blyth 2002). Însă cel mai important lucru a fost rezistența patronatului și divizarea sindicatelor. Previzibil, uniunile patronale se mobilizează eficient, inclusiv pe calea„marșurilor antreprenorilor”, un fenomen rar în istorie dar încurajat în Suedia de greșeala LO de a menține ambiguitatea asupra includerii micilor firme în plaja de întreprinderi care urmau să fie forțate să partajeze profiturile cu salariații. Ceva mai puțin previzibil, chiar în condițiile unei social­democrații oarecum radicale că Suedia anilor' 70, sindicatele nu au făcut front comun. Dincolo de oscilațiile obișnuite, sindicatele profesioniștilor(Saco) și ale gulerelor albe(TCO) nu au susținut Planul Meidner și au preferat transferul profitului partajat în conturile individuale ale angajaților, opoziție care de altfel rezonează cu majoritatea opiniei publice suedeze în acea perioadă (Furaker 2016). La început, lucrurile păreau promițătoare. Planul Meidner a fost adoptat de puternica confederație sindicală social-democrată Landsorganisationen i Sverige în 1976 și susținut de partidul Pe scurt, varianta cea mai radicală a PFS nu a putut deveni realitate nici măcar în cea mai bună dintre lumile posibile ale stângii economice democratice. 1 0