→ Legislația în materia egalității de șanse și a nediscriminării , în special prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați și Normele metodologice de aplicare sau prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, oferă un cadru juridic privind hărțuirea sexuală și hărțuirea bazate pe criterii de discriminare. 31 → Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă instituie obligația angajatorului de a preveni riscurile profesionale și de a asigura un mediu de muncă sigur pentru toți lucrătorii. 32 → Legislația penală și civilă oferă instrumente de sancționare și reparare a prejudiciilor cauzate de violență sau hărțuire. 33 Cadrul normativ existent și directivele UE La nivel european, noțiunea de hărțuire este consacrată în principal în cadrul directivelor privind egalitatea de tratament, precum Directiva 2000/43/CE, 34 Directiva 2000/78/CE 35 și Directiva 2006/54/CE. 36 Acestea definesc hărțuirea ca o formă de discriminare, constând într­un comportament nedorit, legat de un criteriu protejat de identitate, care are ca efect sau scop afectarea demnității unei persoane și crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. 37 Legislația română a realizat, în linii generale, o transpunere corectă a acestor directive, în special prin dispozițiile din OG nr. 137/2000 38 și Legea nr. 202/2002, 39 care preiau definițiile europene și consacră hărțuirea și hărțuirea sexuală ca forme de discriminare. Această transpunere a permis dezvoltarea unor reguli de sancționare și a unor mecanisme instituționale specifice, în special prin activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Directivele europene privind egalitatea de tratament stabilesc un nivel minim de protecție, obligând statele membre să sancționeze hărțuirea în măsura în care aceasta este legată de un criteriu protejat de identitate, dar fără a interzice și fără a limita posibilitatea statelor de a reglementa mai larg fenomenul. 40 Totuși, cadrul juridic național a limitat în practică înțelegerea hărțuirii, tratând-o în principal ca pe o formă de discriminare. Deși aliniată directivelor europene, această abordare nu acoperă pe deplin fenomenul, excluzând situații care nu țin de un criteriu de discriminare, dar afectează similar demnitatea și sănătatea lucrătorilor și a lucrătoarelor. Convenția OIM nr. 190 completează cadrul european, oferind o definiție mai largă și mai cuprinzătoare a violenței și hărțuirii, care reflectă realitatea relațiilor de muncă contemporane și necesitatea unei protecții efective a lucrătorilor. 41 Mecanisme instituționale și accesul la protecție în cazurile de violență și hărțuire Protecția reală a lucrătorilor și lucrătoarelor este condiționată de modul în care legile și normele sunt interpretate, implementate, monitorizate și aplicate în practică. În prezent, responsabilitățile sunt împărțite între mai multe instituții – în principal, între Inspecția Teritorială a Muncii(ITM), Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării(CNCD) și instanțele judecătorești. Fiecare dintre aceste instituții are un rol specific, dar limitat: → ITM verifică respectarea legislației muncii și a normelor de securitate și sănătate în muncă; → CNCD analizează faptele de discriminare și hărțuire discriminatorie; → instanțele de judecată soluționează conflictele de muncă și acordă reparații juridice. 10 Friedrich-Ebert-Stiftung e.V.